PASĂREA MĂIASTRĂ Omagiu lui Constantin Brâncuşi
Din zborul tău năpraznic de sus, din cer căzuşi,
O, pasăre măiastră, văzându-te Brâncuşi.
Te prinse în cădere năstruşnicul pietrar
Căci visul său de-o viaţă nu fuse în zadar.
Pe masa de unelte din fund de atelier
Te puse să te vadă din scaun, din ungher.
“Ce mi-ai trimis tu, Doamne? Ce caldă grandoare!
Putea-voi vreodată să-ţi mulţmesc eu oare?”
Pierdut stătea artistul gândindu-se-n extaz,
Ştergându-şi lacrimi calde din barbă şi obraz.
Deodată-n triluri dulci ea începu să cânte,
Chiar soarele din cer părea să o asculte.
Cântarea sa vrăjită deodată se opri.
Cu glas uşor şi molcom începe a-i vorbi.
“Din tainice tărâmuri îndată am venit
Să mă arăt cântându-ţi, aşa cum ţi-ai dorit.
Cât îi pământul de vechi şi lumea de mare,
Pretutindinea mereu avut-am cătare.
Voinici fără seamă, zmei şi fii de împăraţi
De farmec şi de de cântec de grabă-s posedaţi.
Prin şiretlicuri m-au prins şi-acasă-n palate
M-au dus pentru ei – geamuri şi uşi ferecate.
În colivii de aur m-au pus, dar în zadar.
N-am vrut să le mai cânt oferindu-le acest dar.
Menirea mea e zborul, un zbor fără efort,
Dar oamenii vor totul şi-avere şi confort.
Din cer iau nemurirea şi alesele însuşiri
Şi cântecul se naşte cu-aceste bucurii.
Cu această libertate eu zbor în depărtări,
Plutind peste oceane şi peste munţi şi mări.
Spre înălţimi ca gândul în ceruri mă ridic,
Păstrându-mi astfel forma fără să fac nimic.
Caută cu trudă, încearcă şi-nţelege
Esenţa-acestor fapte ce-s mai presus de lege.
Piatra o să cânte şi şlefuită zboară
Şi peste timp străbate a ochiului comoară.”
Plutind, plecă măiastra-nălţându-se spre cer.
Uimit privea artistul simbolicul mister.
Lumină albă, mică ce se pierdea-n abis,
O lume ireală cuprinsă într-un vis.
Şi a ţintit spre cer şi-imensitatea-albastră.
Privea Brâncuşi visând o altfel de măiastră.
Treceau sub ochii minţii tot fel de cântătoare
Cu-nfăţişări şi forme tot mai strălucitoare.
Deodat-nchise ochii, scăpat de-nchipuiri
Şi-o lume avea sub pleoape în tainice sclipiri.
Şi-n întuneric pier fantstice marasme
Şi-adormi vrăjit ca un copil de basme.
Trezit apoi din somnul adânc şi efemer,
Se apucă de lucru privind ades spre cer.
Cu râvnă taie piatra, sub daltă sar scântei
Şi formele visate se nasc şi prind temei.
Urmează şlefuirea cu linii care-ascund
Materia inertă în actul ei fecund.
Spiritul pătrunde-n această fuziune
Şi gândul este prins în noua viziune.
Mişcări imperioase aflate în balans
Şi formele se-adună într-un sublim suspans.
Când sufletul şi lutul formează-o unitate,
Doar spiritul oferă eterna libertate.
Dar sculptorul visează cu ochi deschişi spre cer,
La ceas de rugăciune din colţ de-atelier.
Mereu vede măiastra în zbor imaginar,
Strălucitoare fiinţă cu cântecul ei rar.
Şi fără să-şi dea seama, mereu în căutare,
O altfel de măiastră sub ochii minţii-apare.
E rodu-nchipuirii mânat de-un tainic har
Şi începe o altă trudă şi-un altfel de coşmar.
Cu mâinile dibace ciopleşte, modelează
Şi alte păsări rare cu grijă le crează.
Stejarul cel puternic şi bronzul lustruit
Aşteapă-n forme fine un zbor spre infinit.
Iar marmura gălbuie, cea albă şi cea neagră
Se-ncorsetează-n păsări văzduhul ca să-l spargă.
Şi ghipsul prinde forme şi marmura albastră
Aşteaptă toate zborul ca pasărea măiastră.
Coloane fără sfârşit şi mesele tăcerii –
E-o parte obsedantă a muncii şi-a plăcerii.
Ţestoase- un miracol, negrese, blonde, albe
În tot atelierul se-nşiră–n tainici salbe.
Cocoşii ce salută a soarelui izbândă,
Prinţese, domnişoare, cu toate stau la pândă.
Aşteaptă somnul magic, la fel şi Prometeu,
Socrate, filozoful s-ajungă-ntr-un muzeu.
Artistul, când visează-n gândirea lui sihastră,
Mereu revine zborul şi pasărea măiastră.
În ani de căutare, de chin şi neîmpliniri,
Revine cântul sacru-n celestele sclipiri.
Orice sculptură prinde un sens pe piedestal
Când ochiul o măsoară în mers transcedental.
Un univers ascuns privirii şi gândirii
Ce înarmează-ntruna puterea închipuirii.
Brâncuşi, bătrânul sculptor la urmă înţelege
Materia şi cerul deasupra de-orice lege,
Când spiritul renaşte-n al minţii tainic zbor,
O pasăre măiastră ce se numeşte dor.
ODĂ POEZIEI
Tot ce zboară, tot ce umblă sus în cer şi pe pământ,
Au răbdarea şi mândria poeziei ca veşmânt,
Un veşmânt la ceas de seară sau la vreme rea cu ploaie
Pe când sufletu-l îmbracă, inima încet se-nmoaie.
Şi tot ticăie agale trezind gând din adormire,
Poarta minţii să-i deschidă luminând a lui venire.
Orice cânt îmbracă versul cu aripi să prindă zbor
Împreună să se-nalţe cu iubire şi cu dor.
Şi tot poezia naşte imnuri, ode şi romanţe
Pas în pas cu mersul vremii şi-ale vieţii rezonanţe.
Toamna când se duc cocorii şi-alte păsări călătoare,
Ceru-mprăştie toţi norii luminând ţări cu mult soare.
Prin văzduh zboară cu dorul undeva-n instinct ascuns
Peste câmp, păduri şi lacuri într-un cânt de nepătruns.
Când se-ntorc în primăvară sub al vremurilor mers,
Cântecul porneşte iară şi treptat se face-n vers.
Frunza, vântul, cer cu stele, toate vin ca mărturie,
Chiar şi soarele şi luna când se naşte-o poezie,
Freamătă păduri şi câmpuri sub al vântului avânt,
Florile-şi deschid parfumul, frunzele şuieră-n vânt.
Toate le vedem la vreme şi e lesne de-nţeles
Când în lume tot ce naşte se sfinţeşte lin în vers.
Tot ce-am moştenit în veacuri, artă, ştiinţă şi religii,
Toate au pe frunte-nscrise semn de geniu ca efigii.
Dintre toate, poezia stă-nesemnată-n cărţi de aur
De poeţii mari ai lumii cu cununile de laur,
Ca un soare al iubirii şi-ale frumosului preludii
Ea ne va-nsoţi aievea până la sfârşitul lumii.
ŞI MUZICA ŞI VERSUL
În şase zile Dumnezeu
A făurit pământul.
Şi obosit, a şaptea zi
S-a odihnit şi Dânsul.
Cu gându-apoi l-a îndrumat
Să-nfrunte universul.
La drumul lung, ortaci i-a dat
Şi muzica şi versul.
De-atunci în zboru-i planetar
Pierdut în timp şi-n spaţiu,
Din vers făcutu-şi-a hotar
Hrănindu-l cu nesaţiu.
Iar sunetul, un dar divin,
Din frumuseţi terestre,
Se-nalţă-n cânturi care vin
Spre armonii celeste.
Jerfindu-se pe sfânt altar
Al pătimirii noastre,
Poeţii desluşesc cu har
Iubiri din nopţi albastre.
Se nasc pe clape de pian
Poveşti fără cuvinte.
Din portative cu alean
Se-ntipăresc în minte.
Aşa lăsat-a Dumnezeu
Să-mi fie-n lume mersul.
Să am în inimă mereu Şi muzica şi versul
Născut în comuna Band, Judeţul Mureş, la 29 noiembrie 1942, Gheorghe Palcu urmează Şcoala populară de Artă – Secţiile canto şi mandolină şi Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti – Secţia pedagogie-dirijat, compoziţie (1964-1969). Un an a fost profesor de muzică la Şcoala generală nr. 39 din Bucureşti, iar apoi, în perioada 1970-2006 (până la pensionare), a ocupat funcţiile de redactor şi realizator în Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune. Realizator la Redacţia TVR “Muzică şi divertisment” iniţiază şi realizează emisiuni originale, cotate foarte bine in sondajele de audienţă
A realizat culegeri de folclor în Bucovina, Maramureş, Bihor, nordul Olteniei, în Câmpia Transilvană, pe urmele lui Béla Bartók şi Constantin Brăiloiu.
Ca interpret, i s-au editat CD-urile “Săracă inimă bună”, “Peste Mureş, peste tău” (In memoriam Pavel Tornea), “Dor de ţară” , “The Best of” si dublul CD de romanţe “Te-am regăsit într-o romanţă”.
În perioada 2015-2019 i-au apărut volumele de poezii “Şi muzica şi versul”, “Caut cuvântul”, “Semănături pe o foaie de hârtie”. Selecţii din poeziile sale au fost publicate în Antologia lirică “Carmen” (2017) şi Antologia “Condeieri de secol XXI – triumful timpului prin scris” (2020). Volumul “Odă poeziei” este sub tipar.
Pentru activitatea sa profesională de excepţie i s-au decernat numeroase premii şi diplome naţionale şi internaţionale. Din anul 2007 este membru corespondent al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.
Loading ...
Lasă un răspuns