Menu

2019 – Anul Al. T. Stamatiad / FLORICA R. CÂNDEA

DE LA SALONUL LITERAR AL:T.STAMATIAD LA SALONUL GUTENBERG

2019 – Anul Al. T. Stamatiad

FLORICA R. CÂNDEA

Spaţiul geografic cultural al Aradului, istoria culturală factologică, tradiţionalismul pregnant (care asimila experinţele vremii), promovarea valorilor şi remodelarea acestora în consonanţă cu valorile europene, din Mica Vienă, ne obligă să revendicăm câteva trasee literare mai puţin explorate.

Stabilit la Arad, ca profesor la Liceul Moise Nicoară, Al. T. Stamatiad, promotor al modernismului, va reuşi să adune în Salonul Literar, ca director, 26 de numere, 1 martie 1925-12 mai 1926, nume consacrate ale literaturii vremii: Eugen Lovinescu, Tudor Vianu, Elena Văcărescu, Aron Cotruş, Ion Minulescu, Al. Negură, Eugeniu Speranţia, Perpessicius, însă nu trebuie să omitem câteva rubrici constante: Eseuri, Proză, Cronici literare, Recenzii, Însemnări literare, Traduceri ş.a,

Dincolo de contextul istoric, Salonul literar a fost ca un moment de istorie literară şi istorie a publicisticii literare. Acum, vom asista, nu numai prin conţinut, ci şi prin personalităţile semnatare, la un nou indicator cultural al ethosului. Contextul cultural în care apare Salonul literar era marcat de avântul unor forţe intelectuale, care promovau modernitatea, ca o reconstrucţie culturală asumată, care semnifica / simboliza, axiologic, socialul. Susţinut, suspendat de orice literatură de frizom rizomatic fractat, lepădat de începuturi şi alte conţinuturi, Salonul a propus o altă idee – aceea de istorie literară cu geometrie variabilă subminând contextul literar prezent în epocă. De fapt, constatăm cum scriitorii români ai momentului, prin prezenţa lor la şezătorile vremii, politica editorială a Bibliotecii „Semănătorului” sub directoratul lui A. Cotruş, Societăţile culturale Astra şi Concordia, revistele maghiare „Genius” cu F. Zoltan şi „Priszkop” cu Szanto Gzorgy, societăţile germane, societatea slovacilor din Nădlac, accentuau trendul comunităţii locale şi ofereau un plus de configuraţie, orientând acest trend local înspre modernitate. În fond, Liceul de Băieţi plusa un alt climat cultural. Cel cultural-literar prin Al. T. Stamatiad, Perpssicius, cel ştiinţific-matematic prin I. Dumitriu, T. Popovici şi Ascaniu Crişan, al ştiinţelor umaniste prin prezenţa lui Şt. A. Doinaş, iar acţiunea scrisului, prin estetismul ei, trebuia să se dezvolte într-un limbaj înmlădiat de o diversitate de genuri.

Ceea ce a atras la Salonul literar a fost în primul rând creația. Element matriceal al noului, lirica de factură simbolistă era reprezentată prin Al. Stamatiad și Aron Cotruș, iar lirica în limba franceză era scrisă de Al. Macedonski și Marcel Romanescu. Însă studiile lui T. Vianu, circuitul valorilor, relațiile interculturale asigurate de traduceri, „Clăcașii” lui O. Goga în limba franceză de către Helene Văcărescu, ori cele ale lui Al. Stamatiad cu referire la Eminescu sau Baudelaire, literatura maghiară și cea italiană ating, parcă, un seismograf în publicistica vremii. Dacă, din punct de vedere factologic, ne referim la recontextualizarea câmpului literar sau al secvenței temporale, această apariție a Salonului literar, rămâne în literatura română un melanj de tradiționalism cu expirări simboliste, dar și cu accente de parnasianism, modele literare trecute la acel moment de istorie.

Grupul lui Al. Stamatiad a fost un efect al strategiei de reconstrucție culturală, cu o liber-legitimată înscriere într-un ansamblu al jocurilor culturale. A fost, de fapt, o schimbare, un nou, în literatura momentului, legitimat ca o mutație a valorilor. Numiți de Sorin Adam Matei grupuri de prestigiu, poeții Salonului, în cartea „Boierii minții. Intelectuali și români între grupurile de prestigiu și piața liberală a ideilor”, Ed. Compania, București, 2004, ei, dar și mentorul Al. T. Stamatiad înscriu o conexiune la valorile culturii europene. Deschiderea altor orizonturi prin practica lecturii, a traducerilor, a referințelor sunt efecte de real, arte poetice, de intenționalitate teoretică, iar relația operă-obiect devine relația operă-cititor, devine, de la estetică, retorică înmănunchiată. Asta, după ce, după Mircea Martin, literatura (ca învăluire, prin real, ireal, ficțiune, câmpul literar) este o componentă metaliterară în practica literară. Învăluirea și dezvăluirea, prin actul literar al creației, sunt asimetrice, dar, reciproce sau la Salonul literar, literatura a învăluit, dezvăluind, fixând, prin cuvinte, forme operante pentru autor sau cititor.

Vom urmări, în cele ce urmează, și alte judecăți estetice. În primăvara anului 1925, când Al. T. Stamatiad edita Salonul literar, fenomenul literar interbelic, de orientare simbolistă cu scurtul popas arădean, aduna în jur un grup cu o nestinsă dorinţă de afirmare, care să contribuie la armonizarea sufletului mulţimii. Sunt destule ideile şi întrebările dacă Salonul literar a fost o revistă simbolistă, mai cu seamă că Al. T. Stamatiad se declara un discipol epigon al lui Al. Macedonski. Oscilând între parnasianismul stamatidian şi instrumentalismul romantic macedonskian, Salonul literar a găzduit poezia simbolistă a lui D. Anghel, romantismul eminescian, poezia de sorginte socială a lui A. Cotruş, dar respingem ideea că revista a avut o orientare estetic-ideologică. Şi totuşi, prezenţa unor critici literari la revistă i-a impus o direcţie estetică cât o şcoală literară.

Criticul cu cea mai intensă prezenţă în paginile revistei a fost Perpessicius, sosit în Arad în 1919, coleg fiind cu profesorul de franceză, Stamatiad, care i-a solicitat să colaboreze la revistă cu materiale de critică literară. În „Înflorirea romanului”, publicat în nr. 4-5, 1925, pag. 33, Perpessicius considera că proza timpului se zbate într-o secetă literară, emiţând succinte păreri despre romanele „Ion”, „Întunecare”, „Venea o moară pe Siret”, „Două neamuri” etc. ca fiind opere ce urmau să umple un vid în literatura vremii. Într-un alt număr, Perpessicius semnează elogios Cronica Literară a salonului, cu referire la Aron Cotruş, V. Savel sau Stamatiad. Perpessicius a semnat şi foiletoane – Protecţionism cultural, nr. 7, pag. 62, îndemnând scriitorii să reflecteze asupra menirii lor sociale. În ultimul număr al revistei, Perpessicius semnează articolul „Câteva cuvinte despre Moise Nicoară”, unde regăsim amintiri sau materiale ca o platoşă de patrotism locvace, de un sentimentalism aparte.

Un alt critic literar, Eugen Lovinescu a publicat în nr. 3, mai, 1925, „Presa şi limba literară”, pledând pentru formara unei limbi potrivite nevoilor contemporane. La fel, Tudor Vianu a onorat revista arădeană, în nr. 4-5, pag. 35, cu două intervenţii, „Autoritate şi evidenţă” și „Două profesiuni de credinţă”, nr. 12, pag. 105, dar, aceste articole, ale criticului de-atunci, nu s-au ridicat la valoarea sa de mai târziu.

În ultimul număr al Salonului literar, nr. 12, 1926, G. Bogdan Duică semnează amintiri despre debutul său literar, cum de altfel, D. Nanu, Constantin Săineanu, Eugeniu Speranţia încearcă liric sau prozodic să ridice sau nu calitatea revistei. Cu toate acestea, neavând un critic literar stabil, cu un real spirit de selecţie, revista nu a rezistat pe piaţa literară, s-a retras în tăcere cu aceeaşi modestie, fără un program estetic, dar apariţia ei, chiar meteorică, e o virtute a vremilor.

 

***

Societatea Scriitorilor Români a fost înfiinţată la 28 aprilie 1908, având ca preşedinte pe Cincinat Pavelescu, iar vicepreşdinte pe Mihail Sadoveanu. Astfel că, Emil Gârleanu povesteşte de şezători literare încă din martie, 1906, prilej de întâlniri cu publicul avid de lectură sau de literatură. Era, de altfel, un bun moment de împărtăşire, prin scris, cu scrisul altora, dar şi de a se cunoaşte, între ei, scriitorii.

În anul 1911, între 16-29 aprilie, la prima şzătoare, un mănunchi de nume se aduna aici, printre care amintim: I. Al. Brătescu-Voineşti, Emil Gârleanu, Şt. O. Iosif, I. Agârbiceanu, D. Anghel, Al. T. Stamatiad, Cincinat Pavelescu, Ion Minulescu, M. Sadoveanu, Zaharia Bârsan, O. Goga, V. Eftimiu ş.a.
În călătoria spre Arad, drumul lor a fost unul de poveste, fiind întâmpinaţi cu entuziasm şi simpatie în gările din Vinţ, Simeria, Ilia, Deva, Săvârşin, Orăştie, cu flori de liliac în mână, costume populare sau haine de sărbătoare cu tricolor, în ecou de „Pe-al nostru steag”.

Şederea scriitorilor la hotelul Crucea Albă le-a prilejuit întrevederi de neuitat cu personalităţi arădene: Sever Bocu, Sava Raicu, Nicolae Oncu, la masa cu 248 de tacâmuri rostind toasturi, printre alţii, O. Goga, C. Pavelescu (sufletul şezătorii, care a binedispus asistenţa cu 10 epigrame şi invocându-l pe Eminescu – „Lui Eminescu”), E. Gârleanu, Al. T. Stamatiad, V. Eftimiu, Ion Agârbiceanu ş.a. care, citind şi din creaţiile lor literare, au fost răsplătiţi cu ovaţii şi aplauze. La plecare, cu douăzeci de trăsuri, înspre gară, de la hotelul Vas, ziarul „Tribuna”, dar şi „Viitorul” au reflectat pe larg despre Şezătoarea literară, despre „Telegrama de Mulţumire” transmisă din Predeal lui Nicolae Oncu şi despre braţele încărcate cu flori, primite de către scriitorii prezenţi la Arad.

 

***

Afirmam cum Societatea Scriitorilor a produs plăceri estetice şi a închegat breasla scriitorilor din mai toate colţurile ţării. „Mai aproape de ei” nu este un Serial de Memorialistică, nici unul desprins dintr-un stil epistolar, ci este titlul unor evocări, cu rădăcini de prin 1986, iată, după 30 de ani, pe care un arădean le-a adunat într-o carte despre care, cred, nu se prea ştie sau vorbeşte. Astfel, am deschis cufăr de anticariat şi vă propun: „Aproape de ei”, Petre Pascu, Ed. Dacia, Cluj, 1987.
Petre Pascu s-a născut la Semlac, la 27 ianuarie 1909 şi s-a stins din viaţă la Cluj, în 23 martie 1994.
Poet şi neobosit traducător, crescut şi educat de părinţii Elisabeta Pascu şi Teodor Pascu, agricultori, care l-au îndrumat înspre cursurile Liceului „Moise Nicoară” din Arad, Petre Pascu a fost absolvent al Facultăţii de Drept, 1933, şi va ocupa, ulterior, diferite slujbe. Astfel, a fost notar comunal în Vinga, 1934-1936, secretar de Plasă, tot la Vinga, 1936-1938, şef de birou la Primăria Arad, 1938-1945, bibliotecar la Cluj, 1948-1950. Debutează literar în 1925, în revista „Primăvara”, din Sânnicolaul Mare, dar a colaborat şi cu revistele arădene „Hotarul” și „Tribuna română”, fiind redactor al acesteia din urmă.
În publicistica vremii, îl regăsim, sub pseudonim literar Camil Meteoru, în paginile unor consacrate reviste: „Braşovul Literar”, „Înnoirea”, „Luceafărul”, „Viaţa Românească”, „Foaia Noastră”, „Cronica”, „Gazeta Literară”, ş.a. Opera literară urmează un filon blagian, pe un ton elegiac-meditativ, cu reflecţii meditativ-filozofice şi cu intonări nostalgic-melancolice, incantaţii despre locurile natale sau spaţiile istorico-geografice, care i-au marcat traseul personal al devnirii. Aşa se explică şi titlul primului volum, „Plaiuri”, 1943, apoi „Bucuriile mele”, 1967, cu o Postfaţă semnată de Perpessicius, „Gorun adânc”, 1972, „Spadă şi corolă”, 1977. A purtat şi întreţinut o frumoasă corespondenţă, a tradus din limba maghiară „Povesta nu ia niciodată vacanţă”, 1964, M. Szigmond și „Aveai şi colecţia mea de arme”, 1980, L. Kassah. Avem, probabil, subiectiv, senzaţia că numele sau personajele despre care vorbeşte, scriind, în cartea „Aproape de ei”, mai ales, sunt arădeni, pe nedrept uitaţi. Nume de mare valoare şi reale virtuţi scriitoriceşti îşi au locul printre pagini, pe care le-a întâlnit în descinderile sale, atât în Bucureşti, cât şi la Arad, ca licean: Ion Agârbiceanu, G. Bacovia, Aron Cotruş, O. Goga, L. Blaga, Emil Isac, Romul Ladea, I. Minulescu, T. Vianu, Ion Vinea ş.a., însă la Arad, în vremea studiilor, avea să creioneze portretele unor dascăli, Al. T. Stamatiad şi D. D. Panaitescu-Perpsssicius. Cartea „Aproape de ei” numără aproape două sute de pagini, ritmul scrierii e unul fluid, fiind intersectat cu dialoguri, puncte de suspensie, exclamaţii, ce-i conferă o diligenţă şi inteligenţă, mai ales, îndreptate înspre portretistică: „Pe Perpessicius, op. cit. pag. 146-149 – cum oare aş putea, cu ce fort imaginar să-l aduc în amintire? Regretul ar începe de acolo că, incipient elev la liceul din Arad, nu mi s-a favorizat bucuria de a-i fi văzut figura exotică, urcând largile scări ori coborându-le. O impunătoare clădire, pe patru străzi, cu statuia patronimică, în vârf, a falnicului Moise Nicoară. La inaugurare, în 1919, fără a fi avut ocazia a-l auzi, salutul îl rostea un tânăr profesor de obârşie brăileană, adoptând în literatură ciudatul nume Perpessicius. Într-a patra, ori într-a cincea, mă găseam pe largul Corso, împânzeam mari afişe vestind apariţia revistei „Universul Literar”, redactor – Perpessicius. Strămutat la Bucureşti, cutezanţa, desigur exagerată, mi-am îngăduit-o, trimiţând complet anonim, deşi mă semnasem, o scrisoare Domniei Sale ca ex-arădean, la care am primit răspuns o carte poştală, pe un ton amical: Domnului Petre Pascu, În amintirea peisagiilor arădene şi-a anilor juneţii duse, Cordial, Perpessicius, 3 decembrie 1961.”;   Despre Al. T. Stamatiad, op.cit., pag. 179-184: „Era în toamna anului 1919, adică la un an după Unire. Stamatiad descindea în Oraşul de pe Mureş, odată cu o seamă de profesori din Vechiul Regat, printre ei, bunul său amic, Perpessicius. Aradul va simţi preznţa boem-tumultuoasă a lui Stamatiad, timp de patrusprezece ani. Oricât i-ar fi plăcut profesorului ipostaza de Apostol la Moise Nicoară, încă de la inaugurare, poetul se considera un exilat la graniţa de vest. Şi astfel aştepta, febril, vacanţele, birja îl ducea la gară, iar sosit la Bucureşti, cred că trăgea direct la Capşa, potolindu-şi dorul de confraţi.
Din şirul evocărilor, cea care mă zguduie mai puternic, mai intens, este evocarea fostului meu dascăl, care a pus să bată toba la noi în Semlac, îndemnând părinţii să-şi dea copiii la şcoli înalte, astfel că în septembrie – 1920, adunase la Arad nu mai puţin de 800 de pui de ţărani. Prin negurile dese ale anilor, mi-l amintesc pe Stamatiad intrând ca o furtună în clasă, trântind uşa, ţinând în mână hârtia cu numele nostru (catalogul nu era încă tipărit). Avea mustăţile răsucite în sus, ca ale jandarmilor unguri, cu pene de cocoş. Printre bănci trecea, acum, apariţia aceasta, singulară, la gât cu o cravată dichisită. Tremuram trestie sub teroare, abia aşteptam să sune clopoţelul, învăţam poezii pe dinafară. Primul contact cu profesorul se soldă mulţumitor:  -Ce ai, Pascule, ce te doare? mă întrebă, mă duse la director. -Dragă directore, elevul acesta e foarte bolnav. Mă stăpânea un sentiment de adoraţie faţă de Stamatiad. Anii treceau, îl vedeam printre ferestrele Capşei, cădea abundent, peste mustaţa provocatoare, câte poveţe ne-a fost dat să auzim de la Magistru. Ne găseam, deci, la Bellu, pe aleea înzăpezită: -Cum? A murit Stamatiad? Eu, elevul? Să nu ştiu… După scurt timp, stăteam de vorbă pe culoarele Bibliotecii Acadmiei cu Maestrul Perpessicius. -Da! Bietul Stamatiad s-a stins, pe neaşteptate. Revelionul şi l-a petrecut la morgă, îmi spuse prietenul de-o viață, îndurerat. Am în faţă bărbatul, de-a pururi strălucitor, identificat cu orele de franceză-română, cu poezia, se plimba prin clasă scoţând oglinda, să-şi admire chipul numai tinereţe.”

Al. T. Stamatiad s-a aflat neîncetat în Templul iubirii, ca într-o „Cetate cu porţi închise”, volum pentru care a primit Premiul Societăţii Scriitorilor Români în 1923. La Şezătoarea Scriitorilor Români o cunoaşte pe viitoarea soţie, Letiţia Dumitrescu, pictoriţă, originară din Pâncota.
A debutat în 1904, în revista „Pleiada”, în anul 1918 devine redactor la Literatorul, fiind un discipol al lui Macedonski.  A mai scris: „Din trâmbiţa de aur”, 1910, „Femei ciudate”, „Mărgăritare negre”, 1918, „Cetatea cu porţile închise”, 1921, „Pe Drumul Damascului”, 1923, „Cortegiul amintirilor”, 1942 ş.a.
A tradus din Baudelaire, O. Wilde, Omar Kazzam, Li-Tai-Pe, din poezia japoneză, americană.
Bun declamator, a fost Preşedintele de Onoare al Societăţii Literare a Elevilor din liceul arădean, a colaborat la presa vremii, „Românul”, „Viaţa”, „Sburătorul”, „Litere”, „Luceafărul literar şi artistic”, „Ritmul vremii”, „Convorbiri literare”, „Flacăra” ş.a., semnând cu pseudonimul Adrian Alexandru. De un spleen bacovian aparte, cu accente liric erotice, cu un simbolistic decor baroc muzical, poezia lui Stamatiad, care va părăsi Aradul în 1928, cu efecte sonor exotice, de lăuntrică mâhnire şi însingurare, de un patos neeliberat de veşnica muză, şi-a găsit refugiul într-o iubire, nu numai prin înfiinţarea Salonului Literar, ci şi prin starea sa poetică, inimitabilă: „Afară plouă, plouă… / În trista mea odaie / Pe etajera roză, / Azi, am găsit, iubito, / O altă tuberoză / Un trandafir mai galben / Ca părul tău
de aur…”

După Salonul Literar al lui Stamatiad, în perioada 1986-1996, în paginile „Adevărului de Arad” apare Suplimentul Salonul literar, cu o redacţie formată din Florin Bănescu, Vasile Filip, Lavinia Betea, Emil Şimăndan, foto Marcel Canciu.

Ajunsă la 38 de ediţii, Revista Gutenberg, fondată odată cu Salonul Gutenberg, în 2008, prin grija Tipografiei Gutenberg, încearcă să adune în jur, fiind o grupare mozaicată, certe valori, talente şi slujitori de condei.

În concluzie, studiul nostru a încercat să puncteze evoluţia, atât a presei vremii, cât şi a preocupărilor de ordin literar, scăpate, probabil, din vizorul altor exegeţi. Mai cu seamă că avem datoria de a fi… Aproape de ei!

 

 

Bibliografie

Reviste:

-Colecţia Salonului Literar 1925-1926

-Colecţia Hotarul 1934, 1935, 1937, 1938

-Colecţia Ethos, 1944

Lucrări: de referinţă:

-Aproape de ei, Petre Pascu, Ed. Dacia, Cluj, 1987, pag. 146-179

-Evoluţia şi tipologia presei arădene, Melente Nica, Gabriela Groza, Emil Şimăndan, Ed. Fundaţiei Ioan Slavici, Arad, 2006, pag. 9-75, 139

– Aspecte ale modernismului, Tradiţie şi modernitate în Ştiinţele umaniste şi sociale, Ed. UAV, 2008, pag.69-74

– Portrete de dascăli, AGIRO, Ed. Tiparniţa Arad, 2011, 2012, pag.13, 27.

 

No comments

Lasă un răspuns

Ce parere aveti de noul website valcea-turism.ro?

View Results

Loading ... Loading ...