Menu

CAMELIA FLORESCU – poezii

 

Beția toamnei din noi

 

Mă ridic peste gări prăbușite-n beții

Mă ucide un gând cum că n-ai să mai vii

Și gândesc la  biserici cât dorul din noi

Acatiste să scriu să te-aduc înapoi

 

Sub vitralii de fum, așteptări fără rost

Toamne lungi, ochii grei nu-și găsesc adăpost

Sfârtecate alei ard sub tălpi ce strivesc

Dansul unor amanți ce nu se mai găsesc

 

Pe o muchie de stea, pe un nor întristat

Te provoc să mă uiți dacă nu m-ai uitat

Să mă ierți dacă azi lupii sângelui meu

Mai dansează nebuni în același clișeu

 

Toată spaima din noi, toată patima grea

Ne coboară pe rând, ne măsoară și ea

Suntem cai rătăcind în galop fără drum

Ochiul toamnei ne bea din ulcioare nebun

 

Umerii seri cad cum cad ploile reci

Plânge toamna în prag, pe aceleași poteci

Vinul ei degustat , roșii  buze de jar

Ne îmbată pe toți ca un rău necesar

 

 

Dor de tata

 

Cum să cobor din mine, tată?

Cum să sparg ceasul fragilor ?

Cum să arunc peste zidul cetății în care locuiesc,

bucăți de amurg, boabe de verde descântat

sau resturi de aripi crude ?

Cum  să pot să prefac lumânările-n torțe ?

 

Cum să fiu zidarul speranțelor mele , tată?

Cum să mă vremuiesc prin uitare

ca un ceas fără coaja orelor la vedere ?

Cum să mă ridic dintre acești bărbați

ce trosnesc la-ncheieturile gândurilor mele

să-l aleg pe cel care să îți semene ție?

 

Între două bătăi de inimă,

respir lumina cu frică de Dumnezeu,

deschid ușa lacrimilor

cu teamă și încrâncenare.

și calc pe cer ca pe-un răzor de iubiri furate.

 

Cum să mă desfac din fașa cuvintelor, tată

și să-mi fiu țipăt și poartă și pasăre

întorcăndu-mă în vizuina inimii

mereu fără tine ?

 

 

Mă dor tălpile de rănile ierbii, bunucule

și sub felia aspră a neputinței mă lepăd

de primăveri și veri, de toamne și zăpezi

de toate cioburile oglinzilor sparte

în fiecare dimineață când mă privesc :

nu-s eu,

nu ești tu,

nu mai suntem niciunul ;

unul fără altul

suntem numai

dor…

 

Matricea-n care am crescut

 

Dacă trăim cu frica –n noi

Neprevăzutul că ne-ncurcă

Că nu vom mai avea eroi

Că viața veșnic se bifurcă

 

Dacă în sinele flămând

Nu ne vom mai simți acasă

Și tot trecutul deformând

Ca să avem pâine pe masă

 

L-am transforma, intransigenți,

În abandon ci nu-n speranță

Suntem sortiți drept neglijenți

Să fim numiți cu nonșalanță

 

Dacă portalul spre zenit

Nu se deschide periodic

Să lase ceru-ncremenit

Să ne cutreiere catodic,

 

Mă tem, colocatari febrili

Ai ADN-ului dintâi

Că-n timp, vom deveni sterili

Făr’ de  iubire căpătâi

 

Doar ea, iubirea e lumina,

Puterea gândului ni-i scut

Izvorul vieții – rădăcina,

Matricea-n care am crescut

 

 

 

 

No comments

Lasă un răspuns

Ce parere aveti de noul website valcea-turism.ro?

View Results

Loading ... Loading ...