Silabele noastre
Născut prin har divin din piatră carpatină,
Prin meșter geto – dac și – o sabie romană ,
Sorbind dintr – un luceafăr ploaie de lumină
S – a risipit în stihuri cugetului, hrană.
... Încă doinind șoptit amurgului pe dealuri,
De dor murind în cer și înviind din ape ,
Durerii dând iubiri precum speranțe – n valuri,
El cântă pretutindeni: în cosmos și aproape !
La steaua
La steaua ce ne-a fericit,
Azi calea nu mai pare lungă
Viteze mari am născocit
Și-n genă viață cât s-ajungă .
Somnoroase păsărele
Somnoroase păsărele,
Nictalope-n așteptare
Se foiesc în „piețe-grele”
Cu lozinci și celulare.
Un „adios” periculos
-Trăiți pe plai daco-român,
Cu mici și bere rece,
Eu în istorie rămân
Un „nimeni nu mă-ntrece!”.
Atât de fragedă
Atât de fragedă-ntre oameni
De sar ad-hoc „peștii” buluc,
Ajuns-ai „hrană” la neoameni
În lumea „noul-balamuc”!
Scrisoare ...
Încă mai avem hotare moștenire la nepoți,
Peste miriștea de oase de năvălitori și hoți;
Azi, cu cruci făcând pluguri tragem brazdă pe câmpii
Semănând speranță vie, grâu și tril de ciocârlii.
Vezi ...
Vezi doctorii, cârduri se duc
Din țara-ajunsă „balamuc”;
EA – fost exemplu „falanster”
Ce-acum trăiește auster.
Vezi, chiar și clima sa schimbat,
Foc, viruși, uragane bat,
Se-așterne moartea peste vii
Și plângem: -Doamne, cum nu vii?
De-am flămânzit și-am mers pe jos
Cu talpa goală prin noroi,
Trăind absurd fără prisos,
L-avem pe Eminescu-n noi.
De-am rătăcit în lung și-n lat
Mereu loviți de „vremuri noi”,
Pe EMINESCU n-am uitat
Că-n inimi nu avem noroi.
De ne-au trădat falșii români
Iar noi le-am zis „-halal de voi!”,
Cu Eminescu - torță-n mâni
Am da tot timpul înapoi
La clipa celui „-Țepeș, Doamne!”
Cu pușcării și balamuc,
Păduri, băieți și triste toamne
Când rândunelele se duc.
De ne-a fost foame de cuvinte
În graba de-a trăi pe-aici,
L-avem pe Eminescu-n minte
Tradus Carpatic de ... bunici.
... Când ne e foame de iubire
Încă nu OAMENI ne numim,
Luați din EMINESCU știre:
-Murim anost de nu iubim!
Loading ...
Lasă un răspuns