Născut prin har divin din piatră carpatină, Prin meșter geto – dac și – o sabie romană , Sorbind dintr – un luceafăr ploaie de lumină S – a risipit în stihuri cugetului, hrană. ... Încă doinind șoptit amurgului pe dealuri, De dor murind în cer și înviind din ape , Durerii dând iubiri precum speranțe – n valuri, El cântă pretutindeni: în cosmos și aproape !
La steaua
La steaua ce ne-a fericit, Azi calea nu mai pare lungă Viteze mari am născocit Și-n genă viață cât s-ajungă .
Somnoroase păsărele
Somnoroase păsărele, Nictalope-n așteptare Se foiesc în „piețe-grele” Cu lozinci și celulare. Un „adios” periculos -Trăiți pe plai daco-român, Cu mici și bere rece, Eu în istorie rămân Un „nimeni nu mă-ntrece!”.
Atât de fragedă
Atât de fragedă-ntre oameni De sar ad-hoc „peștii” buluc, Ajuns-ai „hrană” la neoameni În lumea „noul-balamuc”!
Scrisoare ...
Încă mai avem hotare moștenire la nepoți, Peste miriștea de oase de năvălitori și hoți; Azi, cu cruci făcând pluguri tragem brazdă pe câmpii Semănând speranță vie, grâu și tril de ciocârlii.
Vezi ...
Vezi doctorii, cârduri se duc Din țara-ajunsă „balamuc”; EA – fost exemplu „falanster” Ce-acum trăiește auster. Vezi, chiar și clima sa schimbat, Foc, viruși, uragane bat, Se-așterne moartea peste vii Și plângem: -Doamne, cum nu vii? De-am flămânzit și-am mers pe jos Cu talpa goală prin noroi, Trăind absurd fără prisos, L-avem pe Eminescu-n noi. De-am rătăcit în lung și-n lat Mereu loviți de „vremuri noi”, Pe EMINESCU n-am uitat Că-n inimi nu avem noroi. De ne-au trădat falșii români Iar noi le-am zis „-halal de voi!”, Cu Eminescu - torță-n mâni Am da tot timpul înapoi La clipa celui „-Țepeș, Doamne!” Cu pușcării și balamuc, Păduri, băieți și triste toamne Când rândunelele se duc. De ne-a fost foame de cuvinte În graba de-a trăi pe-aici, L-avem pe Eminescu-n minte Tradus Carpatic de ... bunici. ... Când ne e foame de iubire Încă nu OAMENI ne numim, Luați din EMINESCU știre: -Murim anost de nu iubim!
Lasă un răspuns