Menu

FRUMOSUL PORT POPULAR MUSCELEAN DE PE VALEA BRATIEI

foto:ziar-Obiectiv

muscelfoto:romanianlabel.ro

 

FRUMOSUL PORT  POPULAR  MUSCELEAN  DE  PE  VALEA  BRATIEI

                                                autor:  Prof.    Ionel  Marius  Popescu   

 

,, Nu poate fi înţel es sufletul românului şi istoria lui…fără a înţelege dragostea poporului român, pentru pământul său. ,,

NICOLAE IORGA

De remarcat este faptul că portul popular din zona râului Bratia este un frumos  port popular muscelean.

Portul popular din zona Muscelului este unul din cele mai frumoase porturi populare din ţară.[1]

Costumul femeiesc cu fotă este al doilea tip important, iar piesele ce o întregesc în costum s-au diferenţiat dinspre est spre vest, individualizându-se următoarele zone mai importante de port: Buzău, Prahova, Muscel, Argeş, cărora li se alătură spre sud zonele Ilfov, Vlaşca şi Bărăganul.

Ia de Muscel se caracterizează printr-o încărcare vădită a câmpurilor ornamentate geometric, care nu lasă aproape nici un spaţiu liber.[2] De remarcat este faptul că anumite  variante prezintă detalii asemănătoare cu cele ale cămăşilor femeieşti din sudul Transilvaniei, preluate fie în legăturile vechi şi intense prin pasul Bran, fie de la ungurenii aşezaţi alături de pământeni, în unele sate. Aceasta este caracteristică şi localităţilor din bazinul râului Bratia.

La muncă se poartă de obicei ia aleasă în război. Ia aceasta apare rareori în zilele de sărbătoare. Ia cusută, se foloseşte în zilele de sărbătoare. Când ea este prea uzată sau are un model de cusătură care n-a reuşit sau nu mai place, se poartă şi în zi de lucru, aşa încât, mai toate iile cusute ajung să fie purtate şi în zi de lucru, dacă sânt destul de uzate şi, din acest motiv, numărul lor este mult mai ridicat chiar în zilele de lucru, faţă de iile alese. După primul război mondial au început să fie purtate mai des în zilele de sărbătoare şi iile alese de către femeile mai în vârstă.

În primul rând se alege în patru iţe sau mai multe, uneori chiar în opt iţe. Materialul folosit la ales este aproape totdeauna arniciul, vopsit în culoare cărămizie sau neagră. Câmpurile ornamentale acoperite sânt: pieptul, altiţa, mâneca şi gulerul. Ornamentica iilor alese este mai totdeauna geometrică şi „în cruciuliţe”. De specificat este faptul că folosind modelul cruciuliţelor se pot realiza motive ornamentale foarte frumoase.

Un motiv interesant prin originalitatea lui primitivă este motivul şerpi, şerpişori. Se întâlneşte pe iile din Cândeşti. Acest motiv decorativ apare frecvent la ceramică. Ca tehnică de realizare iile ţesute din această zonă se realizează prin alesul în război, când modelul se formează chiar în timpul ţesutului. În lunile de toamnă şi iarnă se lucrau iile la război pentru că ocupaţiile agricole sunt mai puţine. De specificat este faptul că cămăşile de Argeş şi Muscel, care erau lucrate în fir de aur şi argint, în negru, roşu şi vişiniu, au pieptul şi mânecile acoperite cu cusături zise „brăduleţ”. Acelaşi motiv tratat oarecum asemănător îl înregistrăm şi pe cămăşile buciumăneşti din preajma Abrudului (Transilvania, jud. Cluj). Bradul apare şi în cusăturile bănăţene.[3] De specificat este faptul că unele din variante sunt foarte vechi, linia lor evolutivă putând fi urmărită documentar începând chiar cu reprezentările de pe Columna lui Traian de la Roma sau de pe monumentul de la Adamclisi.

De evidenţiat este faptul că cămăşile populare femeieşti din zona Muscel şi Argeş, respectiv localităţile din bazinul râului Bratia, au elemente şi compoziţii ornamentale şi cromatice astfel că acestea sunt închise la gât şi cu răscroiala pătrată, mai largă. Iia este acoperită de cusături la gât, piept, umeri, pe marginea mânecilor şi la poale, ea constituind elementul cel mai de seamă al costumului bărbătesc. Cusăturile sânt făcute în culori diferite. Motivele ornamentale sânt în general geometrice. Formele de cămăşi bărbăteşti care se cunosc sânt: cămaşa cu platcă simplă, lipsită de ornamente, cămaşa cu clini şi cămaşa cu fustă, care reprezintă piese de port în zilele de sărbătoare, decorate cu multă grijă.

Cămaşa cu clini, numită şi bătrânească, este făcută dintr-o lungime de pânză, care se îndoaie în două, iar la punctul de îndoire se croieşte gura gâtului şi despicătura de la piept. Ea este prevăzută cu clini în părţi împodobirea este bogată, broderiile fiind executate cu lână, arnici şi adeseori cu fir.

regina_maria_la_18_ani,_imbracata_in_costum_popularfoto:romanianlabel.ro

Cămaşa cu fustă, se compune din două părţi: cea de sus numită uneori „stan” şi cea de jos, căreia i se zice „poale” sau „fustă”. Partea de sus reprezintă croiul cămăşii cu clini. Fusta este făcută din patru sau cinci foi, încreţite de jur împrejur, fie numai la spate. Ea poate fi prinsă de trupul cămăşii, sau este detaşată. Acest tip de cămaşă, se aseamănă cu cea întâlnită în Macedonia şi Grecia. Ea are o largă răspândire la noi în ţară, de-a lungul întregului lanţ carpatic, de la Dunăre până în Moldova de nord. În bazinul râului Bratia aria de răspândire a cămăşii bărbăteşti cu fustă este în satul Berevoieşti-Ungureni

Fota reprezintă o altă piesă de port popular femeiesc, având o largă răspândire. Ea acoperă toate localităţile din bazinul râului Bratia, precum şi zona Bran. Fota este considerată piesă de port „muscelean”, ea nu se opreşte la râul Vâlsan, graniţa dintre fostul judeţ Argeş cu Muscel, acoperă cursul râului Argeş şi apoi se orientează spre Topolog, unde apare alături de catrinţă. Fota are o singură bucată de stofă, ţesută în război, în patru iţe şi foarte rar în două iţe. Lungimea ei variază între 1,30 şi 1,40 m, iar lăţimea între 80 şi 85 cm. De remarcat este faptul că între fota de Argeş şi cea de Muscel, în care predomină culoarea roşie fie în motiv, fie în ţesătură, este completată de o catrinţă în faţă, în comparaţie de fota de Muscel care este strânsă pe corp şi petrecută în faţă. „Despre portul popular de Muscel sunt prea puţine documente grafice care să ne demonstreze vechimea şi frumuseţea lui. Abia în cursul secolului al XIX-lea, frumuseţea costumului Muscelean trezeşte interesul multor pictori străini şi români ca: Nicolae Grigorescu, Carol Popp de Szathmary, Tatarescu, care au lăsat opere remarcabile în care costumul muscelean apare în trăsăturile lui cele mai caracteristice.”[4]

Fota de lucru la femeile mai tinere era brăzdată de dunguliţe în rânduri verticale. Fota neagră de lucru era purtată numai de femeile în vârstă.

Motivele decorative de pe fotă se realizează fie din ţesătură, fie prin alesătură. Firul metalic auriu şi argintiu este folosit este folosit cel mai mult ca material în ornamentică. Fotele de lucru cât şi fotele vechi sunt lipsite de firul metalic în comparaţie cu fotele de sărbătoare la care se observă îmbinarea deosebită între firul metalic, mătase şi lânică.  Principalul caracter al ornamenticii fotelor de Muscel constitue răspândirea câmpurilor ornamentale care sânt pe toată suprafaţa, la poalele şi la capetele fotei sau numai la capete. În funcţie de acest mod de îmbinare al câmpurilor ornamentale , fotele se pot clasifica în fote bătrâneşti şi fote tinereşti. Un rol însemnat în completarea aspectului decorativ al costumului femeiesc de Muscel îl au şi brâiele, dar mai ales betele cu ornamente geometrice, constând din vergi sau ochiuleţe viu colorate şi bine organizate. Celelalte piese de port, care îmbracă tot corpul, ca exemplu minteanul, apare foarte rar. Ciorapii sânt simpli, împletiţi din lână. Încălţămintea preferată constă din „scarpeţi”, mai rar opincile. Fota, catrinţa, vâlnicul şi peştenarul sânt piese de port care asigură structura unitară a costumului popular femeiesc din zona Munteniei şi a Olteniei.

MUSCEL1-horzfoto:romanianlabel.ro

Catrinţa este o piesă de port constituită din două bucăţi, care se aplică în faţă şi în spate, acoperind corpul de la talie în jos. Modul de confecţionare este variat în funcţie de structura catrinţei. Partea din faţă este îngustă şi dreaptă, iar cea din spate mai lată şi îmbracă coapsa, acoperind în parte zăvelca din faţă. În termenii locali, bucata din faţă se cheamă totdeauna zăvelcă, iar cea din spate fotă. Fota de Argeş are fond roşu, este lucrată din lână şi ornată bogat cu fir, beteală şi fluturi. Ornamentele sânt geometrice specifice zonei, de forma unor pătrăţele sau romburi, întregul ornament dând impresia unui grilaj, ceea ce i-a făcut pe argeşeni să denumească acest ornament, pe care îl regăsim şi pe ie sau fotă. Catrinţa este purtată de locuitorii din Berevoieşti-Ungureni.

Acoperirea capului este efectuată de următoarele tipuri :

  • broboada neagră (cârpa)
  • marama
  • ştergarul
  • velitura
  • pălăria

Broboada se poartă în zilele de lucru. Aceasta este de culoare neagră şi are ciucuri pe margine şi se leagă la ceafă. Acesta este un articol de port la târguri.

Marama constituie o caracteristică a portului din regiunile cercetate. Marama, are o lungime până la 3-4 m şi o lăţime până la 50 cm este o ţesătură fină, de obicei borangic, cu ornamente geometrice şi uneori chiar florale. Ornamentele sânt realizate fie din năvăditură, fie din alesătură. Aceasta se ţese în război, în două iţe, femeile ajungând la o dexteritate desăvârşită ţesând pânza cu o regularitate absolută, ţesătura maramei având aspectul unui voal fin. Pentru ornarea maramei se foloseşte  şi borangicul colorat roşu – şi mai curând albastru.

De menţionat este faptul că maramele nu lipsesc din organizarea şi împodobirea interiorului fiind utilizate şi ca perdele la ferestrele gospodăriilor.

Ştergarul  depăşeşte stadiul de piesă de uz casnic şi în acelaşi timp sunt folosite şi ca piese de îmbrăcăminte sau li se atribuie o serie de funcţii de ordin ceremonial şi esteticodecorativ. Principalele tipuri de ştergare sunt:

  • ştergarul de uz casnic
  • ştergarul pentru împodobirea interiorului
  • ştergarul ca piesă de port popular
  • ştergarul care este folosit la diferite ceremonialuri, obiceiuri.

Ştergarul de uz casnic este folosit în fiecare gospodărie şi având multiple utilizări în cadrul gospodăriei, precum rolul ştergarului de şters pe mâini şi pe faţă. Acestea au o formă dreptunghiulară şi decorat la capete. De menţionat este faptul că acestea sunt lucrate din cânepă, iar ţesutul este realizat în 2 iţe.

Ştergarul pentru împodobirea interiorului apare ca o dezvoltare ornamentală şi funcţională a celui de uz curent, marcând, prin creşterea substanţială a funcţiei decorative. În zona Munteniei la împodobirea ştergarelor se foloseşte atât tehnica alesului la război cât şi brodatul. Ornamentaţia ştergarelor este efectuată cu diferite motive florale, animale, păsări,călăreţi etc.

Ştergarul – piesă de port  face parte din costumul popular românesc şi se întâlneşte sub forma unei broboade de cap la femei. De adus la cunoştinţă este faptul că ştergarul de cap a reprezentat piesa principală de găteală a femeilor măritate în multe regiuni ale ţării, fiind un element autohton, foarte tipic şi românesc.[5] În Muntenia (Muscel)[6] este cunoscută sub numele de <<velitură>>,cât şi în (Vâlcea).[7]

Ştergarul folosit la diferite ceremonialuri, obiceiuri

De specificat este faptul că în Muntenia, Oltenia etc. la naşterea copilului, după aflarea ştirii, rudele încep a se aduna la casa mamei daruri (plocon). Acestea constau în primul rând din mâncare şi apoi ştergare din pânză, batiste, scutece şi alte lucruri care sunt necesare pentru copilul nou născut.[8]

De asemenea prin unele părţi ale Munteniei (Muscel) există obiceiul ,,tăierea moţului”, cu care prilej naşul şi ceilalţi invitaţi la ,,cumetrie” oferă daruri copilului sărbătorit.[9]

Portul bărbătesc nu este mai puţin atrăgător. În timpul verii, era compus din pălărie, cămaşă, brâu sau chimir, iţari şi opinci.

Pe vreme răcoroasă, costumul bărbătesc se îmbogăţeşte cu alte piese, între care căciula, cioarecii de dimie albă, cojocul şi minteanul. Gluga este o piesă strâns legată de costumul bărbătesc.

Căciula apare fie sub formă înaltă, fie sub formă joasă, amintind căciula mocănească. Căciula este făcută din blană de oaie, fiind o piesă de port străveche, reprezentată atât pe Columna lui Traian de la Roma cât şi pe Monumentele Tropaeum Traiani de la Adamclisi.

Cioarecii, de formă simplă, sânt uneori identici în croială cu iţarii sau izmenele. Între piesele cu rol decorativ în ansamblul costumului muscelean, trebuie amintită şi vesta neagră. Uneori ea are un guleraş. Pe timp răcoros, un rol de seamă îl are cojocul cu mâneci care era confecţionat din blană.

Costumul „unguresc” bărbătesc a fost considerat ca un port profesional păstoresc. Acesta s-a răspândit în întreaga zonă musceleană, la toţi păstorii, indiferent dacă ei sânt „ungureni”. Între satele cu populaţie veche ardelenească, în bazinul râului Bratia amintim satul Berevoieşti-Ungureni.

De evidenţiat este faptul că Dr. Tudor Dumitriu consilier general al României la Dresda, roagă pe prefectul de Muscel să trimită o listă cu comunele, eventual şi cu sătencele care lucrează şi brodează următoarele materiale: ii, catrinţe, feţe de masă, cămăşi de noapte de damă şi de bărbaţi, cămăşi de zi, batiste, covoare, fote etc. pentru a organiza o expoziţie permanentă la Dresda.[10] Comunele care au fost indicate sânt: Budişteni, Ţigăneşti, Bădeni, Priboaia, Glâmbocel, Micloşani, Goleşti, Ştefăneşti, Văleni, Capu Piscului, Băjeşti, Corbi, Corbeni, Dârmăneşti, Domneşti, Jupâneşti etc.[11]

Principalele instalaţii pentru prelucrarea ţesăturilor de lână sânt: dârsta, piua şi vâltoarea.

Hainele din ţesătură de lână sau din blană

Aceste haine sunt purtate atât de bărbaţi cât şi de către femei. De precizat este faptul că aceste haine sunt purtate pe tot teritoriul ţării noastre. De adus la cunoştinţă este faptul că aceste haine sunt cele mai vechi în componenţa costumului popular. Întrucât sunt cele mai vechi acestea – putând fi descifrate şi pe metopole Monumentul de la Adamclisi – aparţinând unei zone balcano-carpatice.

De remarcat este faptul că dintre denumiri existente amintim: suman, şubă, zeghe, alendelon etc., cu forme şi compoziţii ornamentale foarte deosebite, ele marcheză clar diferenţele zonale.

De adus la cunoştinţă este faptul că o altă piesă a costumului popular este gluga – care este o fâşie de ţesătură din lână, având formă dreptunghiulară, îndoită pe langime, cusută la una din laturile înguste, având rolul să acopere capul şi în parte umerii şi spatele. Gluga este ornamentată cu ciucuri şi unele elemente geometrice alese în ţesătură, la partea din jos, fiind prinsă cu un şnur de umăr.

Gluga este reprezentată pe Columna lui Traian de la Roma, la grupul de daci care au venit să trateze cu romanii. În anul 1750 privind portul popular, în lucrarea anonimă budapestistă atribuirea glugii face parte din portul popular românesc.

De remarcat este faptul că frumuseţea portului popular, care au constituit o permanentă sursă de inspiraţie atât pentru pictorii români cât şi pentru pictorii străini. Costumul popular era redat de către C. Popp de Szathmary, Th. Aman, G. Tattarescu şi N. Grigorescu.

Dârsta este o instalaţie alcătuită din două piese de prelucrare:

– roata de îngroşat

– păruitoarea

Roata de îngroşat este oinstalaţie simplă. Două roţi aşezate la capătul unui fus sunt prinse cu un număr de 20 de „speteze”, în care sunt înfipte cuie lungi de 10 cm, ieşite spre interiorul stinghiei. Ţesătura care se introduce cade pe ţepele numeroase, pe măsură ce se învârteşte roata;treptat, ţesătura se îngroaşe. La îngroşat se foloseşte aburul, care se produce cu ajutorul unui cuptor bine încălzit; căldura degajată transformă în vapori apa care îmbină ţesătura. La îngroşat se dau numai cergile de acoperit patul sau de învelit corpul noaptea, care se cheamă „procoviţe” sau „plocoviţe”.

Păruitoarea este alcătuită tot dintr-o roată dublă cu speteze. În trei locuri este montat, la exteriorul acestei roţi, câte un drug, în care se introduce ţesătura căreia i se scot miţele, după ce a fost dată la îngroşat. Sub această roată există o plasă din mărăcini pe care este trasă ţesătura, în timp ce drugul ajunge în dreptul ei. Încet- încet firele sânt trase de mărăcinii acestei plase.

De remarcat faptul că atât roata pentru îngroşat, cât şi cea pentru păruit au o împletitură din nuiele de-a lungul spetezelor, care serveşte mai mult la protejarea ţesăturii, spre a nu intra înăuntrul roţii sau în afara ei.

Piua este folosită pentru îngroşarea ţesăturilor din care sânt confecţionate piesele de costum femeieşti şi bărbăteşti.

Postavul care se dă la piuă se pune într-un găvan, numit „groapă de piuă”, în care este bătută ţesătura, cu ajutorul ciocanelor. Ciocanele sânt acţionate de fusul roţii, învârtită cu ajutorul apei, care are nişte aripi înfipe numite „lămpi”; aceste lămpi ridică ciocanul prin apăsarea pe „cozile”ciocanului.

Vopsitul este o operaţiune care a fost realizată multă vreme în cadrul gospodărie. În trecut vopseaua cu care se vopseau firele de lână era alcătuită din plante tinctoriale, mai rar cu ajutorul coloranţilor. De specificat este faptul că femeile ştiau care parte din plantă colorează şi când trebuie culeasă. Pentru aceasta unele plante se foloseau proaspete iar altele uscate. Pentru extragerea coloranţilor acestea se puneau la fiert.[12]

Vâltoarea prelucrează ţesăturile de pat sau de corp, pentru ca să se scămoşeze. Vâltoarea serveşte la spălarea tuturor categoriilor de ţesături de lână.

Torsul lânii reprezintă operaţiunea de a pune fibrele de lână într-un element continu. De asemenea toarcerea este procesul prin care fibrele distribuite pe lungimea lor se trag continuu dintr-un mănunchi, suprapuse parţial sau total şi se răsucesc pentru a forma firul. Torsul lânii este practicat intens atât de către femeile tinere cât şi de către femeile vârstnice până la jumătatea secolului al XX-lea.

Războiul de ţesut  a fost răspândit în zona satelor râului Bratia, fiind folosit de către meşterii satelor.[13] Ţesătura cea mai simplă este ţesătura în două iţe „pânzeşte”sau cu urzeală ascunsă. De adus la cunoştinţă este faptul că ţesătura în patru iţe este şi ea foarte veche, fiind cunoscută din epoca bronzului. Ţesăturile în două iţe cât şi ţesăturile în patru iţe pot fi decorate cu diferite dungi sau carouri.

Războiul de ţesut este apărut în Europa în mijlocul anului 1000 d.H, posibil fiind indirect descendent din războiul de ţesut din estul Asiei.[14] Imaginea cea mai veche a războiului de ţesut orizontal, datează din jurul anului 1200 d.H. şi se păstrează la Cambridge.[15]

De menţionat este faptul că pentru realizarea ţesutului este verificată urzeala pentru a fi bine întinsă, se apasă pe pedale pentru a se forma rostul, după care se introduce un fir de beteală cu suveica sau cu mâna. După aceasta se bate firul şi apoi firul este întors în sens invers.

   Încălţămintea. În Muntenia se cunosc scarpeţii, papucii, opincile, ghetele, bocancii. Scarpeţii se purtau ori de câte ori se resimţea lipsa materialului pentru efectuarea opincilor. Se cunosc mai multe feluri de opinci ca exemplu: opinci îngurzite peste muchie, opinci păstoreşti, opinci îngurzite dintr-o parte şi opinci şi opinci cu limbă. Materialul din care se confecţionau opincile era din pielea de porc, pielea de bou sau din cauciuc. Pielea de porc şi pielea de bou se folosea neargăsită. Opincile din piele de porc se purtau de obicei vara, iar cele din piele de bou iarna. După primul război mondial s-a început folosirea cauciucului pentru confecţionarea opincilor. Opinca păstorească este reprezentată de opinca cu „moţu într-o parte”, care a fost denumită la Domneşti „opinca mocănească”. Acesteia i se mai spune „opinca ciobănească”. Opinca îngurzită dintr-o parte prezintă două feluri: opinca cusută cu şabac şi opinca cu ţinte, care erau foarte bune la ger.[16]

În comunele de pe valea Bratiei femeile foloseau opinci cu „cuişoare” la moţ. Atât femeile cât şi bărbaţii mai purtau opinci cusute cu curea peste moţ. Odată cu pătrunderea costumului „unguresc” s-au introdus şi pantofii negri papucii. Ghetele erau purtate de către femeile bătrâne, iar bocancii au o răspândire mare la aceasta contribuind ungurenii. Obiceiul de a purta bocancii se realiza mai ales în zilele de sărbătoare.

Portul popular din zona Muscelului este unul din cele mai frumoase porturi populare din ţară.[17]

În zona Vâlcea şi Argeş pe fond negru sau albastru închis se brodează cu cenuşiu ori albastru deschis modelele geometrice, amintind broderiile de pe gigimurile turceşti.

Costumul întreg din această regiune a fost purtat de către Regina Maria în prima sa călătorie prin Ardeal.

 

 

O particularitate a vechiului costum femeiesc din Vlădeşti o constituia prezenţa pălăriuţei mocăneşti ca podoabă a capului.

În sezonul rece, vestimentaţia femeilor era completată cu un mintean confecţionat din lână sau cu un cojoc bogat înflorat.

În picioare, femeile din Vlădeşti purtau opinci, iar pe deasupra obielelor, de la gleznă până la genunchi, aveau pâslari lucraţi din pănură albă, care se numeau „tureci” .

Mai puţin fastuos, caracterizat printr-o evidentă sobrietate, costumul popular bărbătesc din Vlădeşti confirmă, ca, de altfel, portul bărbătesc tradiţional din Muscel, observaţia atât de plină de adevăr a scriitorului Alexandru Odobescu: „Când vedem pe Columnă veşmintele ce poartă dacii, nu ne putem opri a recunoaşte întrânsele chiar portul muntenilor noştri”.

Piesele constituiente ale costumului bărbătesc tradiţional din Vlădeşti  sunt următoarele:

Cămaşa bărbătească – de in sau de cânepă (ulterior, din bumbac) – împodobită cu cusături la gât, pe umeri, pe marginile mânecilor şi la poale. Cămaşa se încingea cu brâu de lână ţesut în casă sau cu chimir din piele cu ornamente ştanţate (cumpărat din târgul din Câmpulung Muscel), chimir în care bărbaţii ţineau banii, dar şi amnarul şi piatra de scăpărat pentru aprinderea focului.

Iarna, peste cămaşă, bărbaţii purtau: ilicul, cojocul sau zeghea lungă de lână.

Cioarecii au o croială asemănătoare cu iţarii sau izmenele şi erau confecţionaţi din dimie albă. Minteanul din ţesătură de lână completa vestimentaţia de iarnă a bărbaţilor din sat.  Pe cap, locuitorii din Vlădeşti aveau o pălărie mocănească – vara, iar iarna, o căciulă din blană de miel – de formă ţuguiată  sau joasă, amintind căciula mocănească. În picioare, se încălţau cu opinci din piele de porc sau de viţel.

Prin urmare, unele piese de port popular erau confecţionate din in sau din cânepă. Cultivarea inului şi a cânepii era o îndeletnicire practicată de majoritatea femeilor din Vlădeşti, întrucât, din aceste plante, prelucrau materialele necesare confecţionării vestimentaţiei tradiţionale.

Preoţii – care reprezentau, în optica sătenilor, o autoritate morală respectată –  obişnuiau să controleze modul cum oamenii din Vlădeşti se îmbrăcau şi cum îşi asigurau cele necesare traiului cotidian.

Se obişnuia, astfel, ca, la data de 14 septembrie, când preotul venea cu botezul în casele enoriaşilor, aceştia  să pună  pe masă: un fuior de cânepă sau de in gata pregătit pentru a fi prelucrat în război – numit de localnici, din această cauză, „fuiorul popii”.  Era o ruşine să nu poţi da „fuiorul popii”; de aceea, cultivarea inului şi a cânepii devenise o practică în sat, asigurându-se, în acest mod, o materie primă durabilă şi ieftină  pentru confecţionarea vestimentaţiei localnicilor.

Darea „fuiorului popii” a devenit un obicei cu adânc substrat social, care s-a generalizat, cu timpul, în mai multe aşezări muscelene.

În zestrea de comori a secţiilor de etnografie şi artă populară a muzeelor din Câmpulung, Curtea de Argeş şi Goleşti se păstrează un inestimabil tezaur de creaţie artistică populară, în care portul popular zonal încântă cu farmecul său pe vizitatorii din ţară şi de peste hotare.

 

 

 

 

 

 

 

 

[1] N. Iorga „L’art populaire en Roumanie”, Paris, 1923, p.40.

[2]  Fl. B. Florescu, P. Petrescu, P. H. Sthal Arta populară în zonele Argeş şi Muscel, Bucureşti, 1969, p. 161-165.

[3] G. Oprescu, „ Peasant art în Romania, London”, 1957, p. 70.

[4] Florea-Bobu Florescu: Portul popular din MuscelBuc., ESPLA, 1957, p.6

[5] T. Bănăţeanu, Portul popular românesc, Bucureşti, 1965, p. 80-81.

[6] Fl. B. Florescu, Portul popular din Muscel, (Bucureşti), (1957), p. 26

[7] N. Manolescu, Igiena ţăranului, Bucureşti, 1895, p.199

[8] Sim. Fl. Marianu, Naşterea la români, Bucureşti, 1892, p.136

[9] C. Rădulescu-Codin, Literatură, tradiţii şi obiceiuri din Corbii-Muscelului, Bucureşti, 1929, p. 87-88

[10] Arhivele Naţionale. Direcţia judeţeană Argeş, fond Prefectura judeţului Muscel, dos. Nr.130/1928 f. 224.

[11] Ibidem, f. 225-227.

[12] Minodora Ilişiu, I. Ilean, E. Postolachi,”Cum vopseau strămoşii”, în” De la fibră la covor”, Bucureşti, 1998, p. 71.

[13] Frédéric Damé „Încercare de terminologie poporană română”, Bucureşti, 189, p. 136.

[14] Eric Broudy, The Book of’Looms

[15] Ibidem

[16] Apărătorul sănătăţii, Bucureşti, 1860.

[17]  N. Iorga, L’art populaire en Roumanie, Paris, 1923, p. 40.

No comments

Lasă un răspuns

Ce parere aveti de noul website valcea-turism.ro?

View Results

Loading ... Loading ...