Menu

Italia- MARIA GIURGIU / proza -DESCENDENȚII LUI ANGEL (1)

 

DESCENDENȚII LUI  ANGEL (1)

                                                                Autoare MARIA GIURGIU

Grace a coborât din pat frecându-și ochii, cu somnul încă aninat de genele negre, frumos franjurate și a deschis fereastra camerei. Vânticelul de primăvară aducea în încăpere miresmele florilor de pruni și meri înfloriți și odată cu ele,  trilurile cucului care își avea sălaș prin tufișurile de măceși și muri crescuți la umbra copacilor bătrâni veghetori coastele râpoase de la poala muntelui.

Peretele din spatele casei lor dădea spre partea nordică a muntelui. Merse în baie și se spălă în grabă. Astfel înviorată intră în camera ei și își trase peste cap un pulover albastru larg și călduros ce-i ascundea  formele grațioase și blugii, apoi intră în bucătărie. Dragu deja înfuleca de zor și bea cafea. Îl salută:

-Bună, e cafea și pentru mine? El îi răspunse cu gura plină:

-Bună dimineața, este!

Se apropie de aragaz și-și turnă cafea într-o  cană , adăugă lapte până o umplu și încălzi la microunde, apoi adăugă fulgi de cereale și se așeză pe un scaun. Începu să mănânce cu un aer absent, în timp ce privirile-i liliachii ce făceu să pălească de invidie florile violetelor pe care le întrceau în frumusețe, se pierdeau printre tufișurile înflorite, care împânziseră coasta muntelui. Tresărea  plăcut surprinsă de neastâmpărul rândunelelor,  care se perindau ca niște năluci pe dinaintea ferestrei deschise. Se zărea întreaga  panoramă a coastei montane prin ferestruica de la bucătărie și  se auzea din fundul râpii vuietul torentului vijelios  ce năvălea peste colții stâncoși și dispărea înghițit de pântecul nesățios al unui preistoric balaur înlănțuit pe vecie în măruntaiele pământului.

Concertul de primăvară al înaripaților vestitori ai primăverii putea fi ascultat gratis în fiecare dimineață, în timp ce ea și Dragu își luau gustarea de dimineață. Conviețuind cu peisajul, în mijlocul naturii nici nu mai băgau în seamă toate acele banale detalii, ce demarcau anotimpurile anului. Dragu era complet indiferent la cântecul cucului și la parfumul și frumușețea pomilor înfloriți și a parfumului îmbătător de trezire la viață. al primăverii, însă Grace  care devenea pe zi ce trecea o domișoară în toată puterea cuvântului, era mai  visătoare, înclinată spre romantism  și nu-i scăpau din vedere  farmecele primăverii. Ea respira cu nesaț aerul încă rece și poaspăt, încărcat de miresme și nu scăpau strălucirii liliachii ale minunaților săi ochi nici acel dans al rândunelelor pe sub streșini și nici tertipurile de vânător hârșit la rele, ale motanului.

Sub streșinile înalte ale casei lor, la grinzile de lemn înnegrite de vreme își aveau cuiburile de ani multi.  Se întorseseră  la ele ca în fiecare primăvară și  lucrau fără îcetare la reparatul lor, unde urmau să-și depună ouăle și să-și crească puișorii. Sanson, bătrânul motan negru precum noaptea le pândea zborul  din fânarul din spate, cu ochii săi galbeni, abia mijiți.  Rândunelele îl cunoșteau ca fiind un dușman confirmat și îl evitau temătoare, știindu-l ce-i poate pielea și colții. În fiecare an, mulți membri din familiile lor șfârșiseră în mod tragic, lăsându-ți penele și viața între colții tartorului din fânar, cel fără un dram de conștiință.

-Grace, nu mai căsca gura pe fereastră  ca o domnișoară leșinată de pension! Mișcă-te că trebuie să dai la păsări și să mulgi vaca. Eu merg să dau fân jos din pod pentru vaci și să fac  curat în grajd, o apostrofă Dragu.

-Îhâ! Tata a plecat de mult?Ți-a zis când se întoarce precis?

-A pleca devreme și nu  mi-a spus când se întoarce, mi-a spus doar că ne dă de veste înainte și a mai zis, să avem grijă de casă și de animale, să nu le lăsăm să rabde. E valabil și pentru tine, așa că nu-ți mai da aere de prințesă romantică și treci la treabă, se răsti el cu glas autoritar!

-Ți-a zis tata să-mi faci și mie de dădacă, cumva?Du-te și rânește grajdul frățioare și cele ce intră în atribuțiile tale, că eu știu singură ce am de făcut, îi răspunse ea înțepată.

-Bine, fă cum crezi, îi zise mai domolit și cum terminase de mâncat, ieși lăsând cana și farfuria pe masă!

-Nu te dezveți de obiceiul de a-mi lăsa mereu, să fac ordine în urma ta. Las’ că azi ai și tu rând la spălat vase, îl bombăni ea contrariată. Ah, ce ți-e și cu bărbații ăștia, își murmură șie-și!

De când se întâlniseră în peșteră cu Patriarhul și aflase povestea îndepărtatei sale strămoașe, Angel, cea pe jumătate zmeoaică și pe jumătate cosânzeană, nu reușea șă-și revină pe deplin. Astfel aflase că ea era o urmașe din stirpea unei prințese pelasge răpită de un rege al smeilor  albi, sosiți pe pământ dintr-o  constelație din miazănoapte. Grace era considerată de intratereștrii  ca fiind o descendentă din prințesa Angel care era venerată în lumea lor, un fel de legendă istorică. Nu avusese nici cea mai vagă idee despre acest lucru și  nu o impresionau deloc cei de viță nobilă, însă, să afli că descinzi de-a dreptul din stirpe de cosânzene și smeii din basme era pur și simplu de neconceput și totuș de câteva zile se străduia să ia în serios această nouă realitate, la insistențele misteriosului Patriarh și ale fratelui său, care era convins că totul era adevărat.

Atât rasa dragonilor albi cât și a celor cenușii fuseseră cunoscuți într-o foarte îndepărtată  primăvară a  omenirii pământene cu numele de zmei, existenți în concepția pământenilor doar prin basme și legende fără vârstă  și până cu puțin timp în urmă,  consideate și de ea ca de toți oamenii, niște născociri născute din fantezia umană. Era incredibil  că în venele sale și ale unei ființe  intraterstre curgea sângele unor strămoși comuni și pe deasupra zmei. Eluanne femeia din sala de sub munte considerată de Dragu ca fiind o ființă din rasa intraterștrilor, îi semăna ca o soră geamănă, eceptând culoarea părului. În timp ce Grace avea părul negru ca pana corbului, femeia de sub munte avea părul alb ca zăpada.

I se întâmplase  de multe ori, încă din fragedă copilărie să se trezească plâgând din pricina unui vis înfricoșător. Tatăl lor alerga la patul său și o lua grijuliu în brațe, o legăna, îi șterge lacrimile și o alinta  cu mâinile sale mari și bătătorite de prea multă muncă prin pletele negre, ascultându-i povestirea dezlânată a coșmarului până adormea la loc. Unele vise se repetau. Ea își aminti unul care încă îi mai tulbura somnul și în prezent. De curând o voce din adâncul său îi șoptea insistent  că visul acela era de fapt un peticel al unei vieți din existențe anterioare.  Ce gând ciudat!

,,Zara împreună cu câteva prietene ieșiseră dincolo de porțile cetății înprejimuită cu ziduri de piatră crenelate, foarte înalte  și înconjurată de un șanț de apărare, plin cu apă, foarte adânc. Profitaseră de faptul că podul mobil fusese coborât. De-a valma ieșiseră pe porțile cetății în acea zi flăcăi, femei, copii și oameni din cetate,  fiecare după treburile lor cum se întâmpla în toate zilele de pace. Ziua era călduță,  de primăvară senină și câmpul, pădurea și malurile  râului erau pline de flori și iarbă fragedă. Copilandrii mânau turmele de vite la păscut și se zbenguiau laolaltă cu mieii.

Gărzile care vegheau neîcetat în turnuri, pe zidurile crenelate ale cetății nu observaseră nici un fel de primejdie în depărtările celor patru zări, astfel fuseseră coborâte toate cele patru poduri mobile, peste șanțul de apărare. Poiana de la poalele mulților era plină de flori și fluturi în culori minunate se confundau cu ele. Păsările se întreceau în cântat în codrul din vecinătate. Zara și prietenele sale alergau încântate prin iarba deasă și printre flori, culegând pe cele mai frumoase în buchete minunate, lăsând soarelui privilegiul de a se juca nestingherit în pletele lor aurii  și pe fețele tinere  și foarte frumoase, cu pielea ca de piersică pârguită.

-Zara, Zara o chemă de  nicăieri o voce dulce, vino să te joci cu mine! Ea privi nedumerită în toate părțile, însă, în afară de prietenele ce se îndepărtau  binișor nu zări pe nimeni. Dădu să se îndepărteze pe urmele celorlalte fete când…din nou:

-Zara, sunt aici, nu mă vezi?

-Nu te văd! Cine ești și unde ești, întrebă ea nedumerită, oprindu-se?

-Apropie-te de fântână, mi-am prins piciorul în rădăcinile acestui stejar uriaș  și nu pot să mă desprind! Sunt prea mic, ajută-mă, o imploră iar vocea ca de copil, gata să plângă! Se apropie un pic temătoare de fântâna  cu ghizduri de lemn înnegrit  și plin de mușchi verde, ascunsă la umbra acelui stejar bătrân și scorburos. Deși privea cu luare aminte în toate părțile, tot nu zărea pe nimeni. Dădu iar să se îndepărteze înfricoșată, obrevând că în jur nu se mai zărea nici țipenie de prietenele sale, sau de oameni. Îi răsări în minte deodată gândul la întâmplări povestite de bătrâna ei doică, despre vrăjitoarea, Muma Pădurii care se putea preschimba în orice făptură și amăgea oamenii atrăgându-i în locuri singuratice pentru a le face rău, sau de Zmeii și căpcăunii ce veneau uneori de pe celălalt tărâm, să răpească tinere frumoase și să le ducă pe tărâmul Nopții Veșnice, de unde nu se mai întorsese nimeni.

Făcu pasul să se îndepărteze, simțind fiori de spaimă străbătându-i trupul subțiel ca lujerul de crin, însă glasul o chemă duios, chiar foarte aproape:

-Apropie-te micuță Zara și fii atentă, să nu mă strivești! Nu-ți fie teamă, nu ți se va întâmpla nimic rău! Întoarse capul tresărind speriată și zări chiar la un pas de ea, lângă o buturugă o pasăre mare neagră ce părea că avea aripa rănită. Pasărea era un corb mare și îi vorbise cu glas de copil.  În acel vis corbul vorbitor era ceva firesc, în plus o cuprinsese mila.

-Cine  te-a rănit corbule și de unde-mi știi numele, l-a întrebat cu nedumerire?

-Eu sunt  om și Muma Pădurii m-a vrăjit și m-a transformat în corb iar un vânător m-a săgetat. Ea m-a blestemat, să fiu corb până o frumoasă fată ca tine îmi va veni în ajutor și mă va scăpa de sub vrajă. Tu mă poți ajuta, dacă vrei.

– Cum te pot ajuta?

-Bagă mâna sub aripa mea dreaptă și scoate-mi țepușa care e înfiptă acolo! Ea l-a crezut  și miloasă din fire a băgat mâna sub aripa corbului, să facă precum îi ceruse. Deodată el  s-a transformat într-un tânăr foarte frumos, cu părul de un alb orbitor, cu pielea foarte albă și ochii adânci, asemeni unor genuni albastre. A cuprins-o în brațe pe neașteptate. O săgeată de teamă  i s-a înfipt în inimă  și s-a zbătut să-i scape scâncind neliniștită:

-Lasă-mă, eu ți-am făcut un bine și tu cum mă răsplătești? Teama i-a  crescut când a văzut însă ochii lui, cum  s-au aprins și străluceau în umbra adâncă de sub copac asemeni a doi tăciuni roșii.

El o strângea cu brațele care ei îi păreau că seamănă a gheare, mai, mai s-o sugrume și i-a declarat  cu glas  ce devenise cavernos și zeflemitor:

-Frumoasă Zara, eu sunt Prințul împărăției Nopții Veșnice și vreau să vii cu mine  și să-mi devii soție! Înfricoșată ea se zbătea asemeni unei gâze în plasa păianjenului, să-i scape, dându-și prea târziu seama că fusese prisă în capcană și continua să țipe:

-Nuuu! Dă-mi drumul! Nu doresc să vin cu tine! Nu ești om, ești un monstru!

– Ha, ha, un monstru zici? Darnu doresc să-ți fac nici un rău! Vei veni  cu mine, fie că vrei sau nu frumoasa mea! Te iubesc și te voi face fericită, îi zise cu un glas ce se transformase în răget de fiară victorioasă! Mâinile sale care o strângeau… nu era doar o părere, ea vedea cu oroare cum se lungeau, devenind gheare și pielea i se umplea de solzi groși, lucitori de culoarea argintului, iar din pieptul lui s-au deschis două aripi uriașe, albe argintii, capul a devenit cap de fiară, de balaur cu un bot mare, dinți galbeni lungi, rânjiți într-o grimasă de bucurie drăcească, ce o umplea de greață și oroare. Se zbătea , țipa și striga după ajutor cu  toate puterile ce-i mai rămăseseră, încercând să nu leșine de groază, când dinspre fântână zări o altă fiară  mai urâtă și mai fioroasa decât răpitorul său. Era un alt zmeu dintre cei cenușii, care s-a repezit spre cel ce o răpise cu dorința evidentă de ași disputa prada, care era chiar ea. O groază și mai mare a cuprinso. A  mai avut timp să-și audă răpitorlu cum îi vorbea cu voce omenească:

-Prințesă, ascunde-te între aripile mele și nimic rău nu ți se va întâmpla! Eu te voi ocroti, nu avea teamă!

Atunci ea care se afla chiar între aripile sale,a leșinat. Când și-a revenit în simțiri,  s-a trezit între rădăcinile stejarului și puțin mai departe a zărit cele două fiare încleștate în luptă pe viață și pe moarte. Cenușiul fusese răpus și agoniza. Sâgele său negru gâlgâia din rana îngrozitoare de la grumaz, unde colții fiare albe strângeau cu înverșunare, secăturindu-și  dușmanul de ultimele puteri. Pe botul lui se prelingea hidos sângele celuilalt. Zara nu și-a putut reține un țipăt de groază.  Frica i-a dat puteri să se ridice  și a început să fugă, spre direcția unde presupunea că se afla cetatea. Fugea cât o țineau picioarele, însă s-a trezit iar înșfăcată de două gheare puternice și ridicată în văzduh. A  întors capul și a zărit botul însângerat al răpitorului său, care i-a adresat un rânjet și a scoas un răget gutural, ce vroia să semene a râs.

A început iar să țipe îngrozită și să se zbată sălbatic, mânată de o mare dorință de a muri strivindu-se de pământ, la gândul că va fi destinată să devină soția acelui monstru.”

Se trezea  țipând  disperată de fiecare dată, în brațele tatălui său care o chema pe nume,  până se trezea:

-Grace, Grace, micuța mea trezește-te! Iar ai visat urât.

Astfel se întâmplase de multe ori și ea se liniștise  de fiecare dată, fericită că nu era  Zara, cea destinată să  devină soția unui zmeu.

Va urma

 

 

 

 

No comments

Lasă un răspuns

Ce parere aveti de noul website valcea-turism.ro?

View Results

Loading ... Loading ...