Menu

KINO

By Ben TODICĂ / Sydney / Australia

Eram cu Lopița pe scările de la intrarea în marele palat al Ecaterinei cea Mare a Rusiei, din Sankt Petersburg. Eram la câțiva metri de ușă, în spatele ei, dar era mare înghesuială la intrare. Aveam în mâini pungile cu floricele și răcoritoare, așa cum aveau mai toți spectatorii care trecuseră pe la casa de bilete. Și cum ne îngrămădeam, așa deodată îmi scapă cheile din mână și aud zgomotul când au ajuns jos. Dând să le ridic, cineva întinde o mână neagră, mi le ia și-mi râde în nas. Mă uit atent și văd fața unui negru cu buze și urechi mari, parcă din filmele hollyoodiene, un fel de joker, dar mai bine zis, un Turtel Ninja. Observându-mi privirea întrebătoare, fuge iute în jos pe scări și la baza lor se întoarce să o ia pe lângă peretele scărilor, tot alergând. Greu să-l prind! Până la baza scărilor sunt vreo 10 metri de trepte pline cu spectatori dornici să intre în interior. Atunci nu îmi rămâne decât să sar peste balustrada de vreo trei metri înălțime, plonjând peste Ninja, căruia i-a dispărut râsul obraznic de pe față, acum leșinat; din impact am auzit cheile mele zornăind printre grila din fier turnat în bare de 5 centimetri grosime și îmi zic disperat, adio chei în marile canale subterane ale Sankt Petersburgului.

Ce fac acum? În aceste chei stă totul: mașina, casa, serviciul, seifuri și magaziile companiei de care depind zeci de muncitori. Pun tava de carton în care erau toate bunătățile pentru a le împărți cu Lopița și mă uit printre gratiile grătarului fără speranță și tresar. Cheile erau înfrânate de gunoi pe marginea zidului care avea un ușor plan inclinat; nu cădeau așa brusc în abis și erau destul de aproape, așa c-am băgat mâna printre gratii ca să le recuperez, însă cu frica de a nu le scăpa cumva, dar nu s-a întâmplat. Le-am prins și scos afară. În schimb, tăvița mea era toată strivită de pașii celor din jur. Cu nespusă bucurie că am salvat cheile, am ridicat-o în mână cu gândul să o schimb. În acest timp apare un tânăr student îmbrăcat în cămașă albă, mâinile și fața parcă-i erau de pe baricadele Bastiliei, ale unui tânăr flămând care se lupta de ani de zile să înțeleagă viața. Apucă tava și îmi spune că e pentru el. La început am vrut să-l apostrofez, însă am cedat în fața acestei imagini. O mie de ochi mă priveau de pe treptele Palatului.

Clădirea aceasta impunătoare albă cu albastru, verde și poleită în aur te reînvigurează, îți dă curaj întru toate. Uimit, observ o fată!!! Prima mea îndrăgostire la 18 ani, pe care nu am sărutat-o niciodată în viață, era acolo sus, pe trepte, în înghesuială, îmi facea din mână, așteptând să se deschidă ușile marelui Kino Sovietic.Am plecat printre oameni la casă pentru a-mi încărca tava de carton cu noi bunătăți și când am revenit la scară, lumea era deja înăuntru. Mă grăbesc și alerg peste trei trepte deodată ca să prind și eu un loc. Intru pe marile porți, covoare de catifea și persane luminează drumul spre marea sală. Tablouri celebre, statui de fildeș și marmură, soldați imperiali, apoi intru în piața mare a Bucureștiului unde a avut loc mitingul lui Ceaușescu. Toată piața, inclusiv străzile care plecau din ea erau pline cu scaune negre de forma notei patru. Spectatorii care intraseră, ocupaseră sau erau înghesuiți pe scaunele de pe străzi. În mijloc nu stătea nimeni. Eu știu că rușii au făcut primele filme în format HOLOGRAMĂ, însă nu am fost anunțat că voi participa la un astfel de film. De pe o stradă, Lopița îmi face din mână și aleargă spre mine. Ne întâlnim în mijocul pieței într-o mare de scaune. Îmi ia tava din mână, o așează pe un scaun. Mă privește ca pe un erou, îmi leagă eșarfa ei albă și mătăsoasă de gât. Nu am fost făcut niciodată pionier. Oare acesta e simțământul? Nu știu, pentru că o iubesc. Nimeni nu are buzele și zâmbetul ei, părul de abanos lung, întotdeauna codiță pe spate, sub pălărioara ei albă cu boruri largi și fundiță neagră și mă roagă să merg să mai cumpăr ceva. Acum observ că pe fiecare scaun din piață era căte un trandafir roșu. Ne scăldam în priviri. Eram acasă. Trandafirii roșii acopereau întreaga piață a Bucureștilor.

Am ieșit din palat în Melbourne, Swanston Street. Nu am sărutat-o niciodată pe buze, însă am strâns-o în brațe mai tarziu, după ani și ani, atunci când mi-a făcut o vizită la studiou. O surpriză cerească. Eram căsătorit, ea tot domnișoară. Tremura ca o caprioară. A fost ultima tresărire.

Comunismul a căzut și o dată cu el și capitalismul. După treizeci de ani de democrație m-am trezit acasă cu o scrisoare, am găsit un email cu fotografii de la ea trimise din greșeală – cu doi trandafiri negri. Am plâns ca un copil.

Era sfârșitul filmului.

Ben TODICĂ

No comments

Lasă un răspuns

Ce parere aveti de noul website valcea-turism.ro?

View Results

Loading ... Loading ...

Date de contact