Menu

MARIANA POPA – EMOȚII PERMANENTE ÎN DEȘERTUL WADI RUM- IORDANIA

Este posibil ca imaginea să conţină: 3 persoane, persoane zâmbind, oameni în picioare şi în aer liber

MARIANA POPA – EMOȚII PERMANENTE ÎN DEȘERTUL WADI RUM- IORDANIA

Ne aflam în Iordania. După vizitarea misteriosului oraș Petra, ne-am prelungit șederea în
zonă. Considerăm că este firesc și chiar oportun să ne răspundem la niște întrebări.
Cine au fost nabeteenii? Pentru răspunsul dorit ne-am deplasat la un nou sit arheologic din nordul localității Petra. De ce? Se află acolo vestigiile unei cetăți nabateene de dimensiuni mult mai mici decât prima vizitată. Se numește Little Petra. Dimineață noroasă cu vânt puternic. Nisipul ne intra în ochi și-n păr. Zăream fațadele munților foarte erodate. Formele de relief erau mult mai rotunjite de către agenții naturali. Exista și aici un defileu mai mic, care ne-a permis să descoperim fațetele stâncilor sculptate, împodobite cu coloane de dimensiuni mai mici decât la Petra, atunci când am ajuns în deschiderea dintre stânci. Am trăit și aici împresia unui decor de basm, dar cu „pagini” foarte puține. Ghidul nostru ne-a spus că se crede că în acest loc ar fi încercat nabateenii să se așeze, dar vânturile puternice i-au alungat spre ținutul devenit misteriasa Petra, loc mult mai ferit de intemperii.
Astfel, nabateenii au pus bazele unui regat în secolele I-II d. Hristos, centrul fiind în sudul Iordaniei de astăzi. Capitalei Petra i se mai spunea Sela ( ca în Biblie). Regatul nabateean a fost cucerit și anexat la Imperiul Roman de către Împăratul Traian. Desigur, legendele sunt multe despre aceste ținuturi, dar adevărul văzut azi la Petra este magnific.
La venirea lor în aceste ținuturi, nabateenii s-au oprit la început în Deșertul Wadi Rum, înainte
de-a se așeza pe teritoriul orașului Petra pe care l-au construit.
Imaginea deșertului este dramatică. Munții se înalță în mijlocul deșertului spre uimirea mea. Răspândesc în jur mister, formele lor fiind ciudate. Privesc mirată silueta stâncilor, care parcă au fost mușcate de uriași cu puteri supranaturale. Privind imaginile mi se părea că mă aflu pe un fund de ocean căruia i s-a evaporat în mod misterios și necunoscut, toată apa. Se spune că pe timp senin, cei care au curajul să se cațere pe stâncile ascuțite, pot vedea chiar Marea Roșie și granița dintre Iordania și Arabia Saudită. Înălțimea cea mai mare atinge 1754 metri în vârful Muntelui Jabal Rum.
Spre surprinderea mea vedeam pâlcuri de verdeață printre stânci. Flori specifice deșertului coborau până la gleznele noastre îngropate în nisipul alb spre roz. Pe măsură ce înaintam cu gipurile în deșert, descopeream locuri uimitoare, severe și încărcate de taine. Fotografiam în timpul mersului mașinii. Observam pe stânci desene făcute cu sute, poate mii de ani în urmă. Coboram din când în când pentru a simți emoțiile imortalizării pașilor noștri printre stâncile tăcute, mai ales că adăposteau pâlcuri de vegetație necunoscute nouă. Spre seară vântul a devenit puternic și ne smulgea pălăria de pe cap. Noroc, că aveam și fulare, care ne-au ajutat legându-le peste pălărie, să ne ferim ochii de nisipul zburător. Am văzut și izvoare lângă stânci unde erau organizate puncte de oprire ale caravanelor în străbaterea deșertului. Nabateenii au lăsat urme peste tot. Studiam cu noi emoții desenele rupestre de pe stânci sau pietre mai mari, obișnuite. Există acolo și un templu al nabateenilor cu desene pe care nu le putem descifra. Ghidul ne spune că ne aflăm în deșertul care înflorește primăvara când se poate vedea o explozie de culori ale florilor: maci negri, anemone, maci în culori vii, plante medicinale etc. Aflăm că totul este protejat. Există și am întâlnit patrulele deșertului. Acolo, acestea sunt respectate, circulă călare. Îmbrăcămintea lor este colorată în roșu și poartă turbane albe. Totul fiind păzit în deșert, am putea sorbi cafeaua ascultând tăcerea stâncilor privind seara cerul înstelat. Am vizitat o clădire cu acoperișul plat, specifică locurilor bântuite de vânturi puternice, unde oamenii deșertului se adună în respectul tradițiilor lor, beau o băutură din plante, fumează cu luleaua și povestesc legendele locului. Gazdele sunt prietenoase, ospitaliere și ne-au oferit spre cunoaștere legenda Salomeei, care a dansat în palat pentru regele Irod. Am trăit o seară incitantă în deșert. Dar, abia în noapte vin emoțiile tari. După o cină specifică și bogată în feluri de mâncare, speram să petrecem o noapte incitantă în cortul de beduini repartizat. Cerul era plin de stele, totul în jur era romantic. Aleile luminate puternic ne-au invitat la plimbare nocturnă. Masa de seară a fost servită pe acorduri de muzică arabă pe care dansau artiștii arabi împreună cu fetele noastre sfioase, dar bune dansatoare. Corturile de beduini erau dotate cu toate utilitățile ca în mijlocul orașelor mari. Lămpile din plafon și pe noptiere împreună cu aparatul de aer cald și cu apa curentă din baie ne asigurau un confort neașteptat. Pereții interiori și cei exteriori erau îmbrăcați în stofă cu desene adecvate. Totul ne convingea că nu suntem în mijlocul unui deșert pe care l-am străbătut o zi întreagă. De fapt, ne aflam într-o tabără de beduini pregătită pentru turiști.
La intrarea în această tabără am avut o clipă de nedumerire. Vedeam niște constucții care semănau cu capsulele selenare pe care le văzusem în filme. Nu înțelegeam ce se petrece. Ghidul ne-a lămurit și ne-a asigurat că vom dormi în corturi mobilate ca acasă. Ni s-a explicat că există posibilitatea pentru a fi închiriate la cerere, acele „capsule” de către persoane care vor să se simtă pe altă „planetă”, desigur contra unui cost pe măsură. Nu era cazul nostru.
Seara a trecut repede și ne-am dus la culcare. Liniște deplină. Nu auzeam nici un zgomot. Am adormit repede. Spre dimineață am fost treziți de zgomote sinistre. Facilitățile de dotare de seară dispăruseră. S-a întrerupt curentul electric și nu mai funcționa nimic. Ascultam cu încordare zgomotul necunoscut. Nu puteam să-l identificăm, nici eu, nici soțul meu. Frigul din cort și bezna ne țineau țintuiți în pat. Parcă nici vorba nu mai venea. Doar zgomotul domnea ciudat, neidentificabil pentru niște oameni locuitori ai orașelor aglomerate. Gândurile mi se tulburau, se difuzau enigmatic spre interiorul deșertului unde bănuiam că mișună animale. Am stat așa cu urechile ciulite și cu plăsmuirile unor minți speriate, timp de aproximativ 45 de minute. Eu credeam că au năvălit animalele deșertului în căutare de „hrană”. Soțul meu mi-a spus ulterior, că el se temea să nu fie ascunși între rândurile de stofă din așa zișii pereți, niște scorpioni ai deșertului. Când a revenit lumina ne-am deplasat în baie și acolo am descoperit că bucățile de stofă care camuflau gemul și ușa cortului s-au desprins din cauza vântului puternic și băteau ritmic în ramele geamului și ale ușii. Misterioasele zgomote generate de un vânt puternic ne-au speriat strașnic și ne-au înfierbântat imaginația. Am reșpirat ușurați dar n-am mai dormit de la ora 4 dimineața. La ușa cortului se aflau două așa zise lopeți care arătau ca două palme cu degetele răsfirate. Nu mai văzusem așa ceva și nu știam ce rol aveau. Dimineața pe lumină ne-am lămurit. A trebuit să împingem nisipul adunat, care împiedica deschiderea ușii. Uneltele acestea ne-au „eliberat” calea. Ziua următoare a fost liniștită. Unii s-au plimbat pe cămile, alții cu gipurile. Eu am preferat mașina. Mi se părea mai ascultătoare. Am trecut „oceanul de nisip” cu bine.
N-a fost nimic patetic în aventura din deșert, doar suspinul fierbinte al nisipului și al vântului jucăuș.

Mariana Popa, Brașov

No comments

Lasă un răspuns

Ce parere aveti de noul website valcea-turism.ro?

View Results

Loading ... Loading ...