Menu

MARIANA POPA / Brașov – LIMBA ROMÂNĂ – LIMBA INIMII ȘI A DORULUI

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni şi oameni în picioare

Este posibil ca imaginea să conţină: cer şi în aer liberEste posibil ca imaginea să conţină: casă şi în aer liber

LIMBA  ROMÂNĂ – LIMBA  INIMII  ȘI  A  DORULUI

Din pământ și cer, din aer și  vânt strămășii noștri vorbesc. Ei răspund la zvon de izvoare, la chemarea Dunării sau a Mării, la mirosul brazilor sau la sunetele clopotelor. Dorul nostru de ei se împletește între slovele scrise, în lacrimi, în cuvinte din rugăciune, în pioase ofrande. Învățămintele lor ne ajută să adăugăm ființei noastre  grația iubirii de țară.

Strămoșeasca  credință se-nalță în speranța de mai bine.

Ceresc și pământesc, în duioșie și adânc de înțelepciune, discret și disponibil sufletul s-a îmbrăcat în haina credinței. Am dus cu prisosință în viață  această învățătură, chiar dacă uneori nu era vizibilă.

Mistuitor  e dorul de străbuni, sângele zvâcnește-n tâmple seara când mă-nchin icoanelor și mamei din lumea umbrelor. O amintire luminoasă  mi-au strecurat strămoșii  în suflet în anul Centenarului Unirii. Ascult din neant povestirea  despre bunicul, care a pornit pe jos din Dealul Cetății orașului Turda spre Alba Iulia. La 1 Decembrie 1918, bunicul meu a ajuns la Marea Unire cu carul cu boi. După multe zile și popasuri de noapte, a fost luat în carul tras de boi, al altor oameni entuziaști al marelui act patriotic și istoric. Astfel, bunicul este și el un făuritor al visului Marii Uniri de la Alba. În toată copilăria l-am considerat eroul meu. Acum, mai mult decât oricând. În casa părintească am învățat că țara și familia sunt sfinte.Nu pot fi trădate. Cred și acum în adevărul acestei învățături!

Sper că spiritul românesc nu s-a diluat deloc. Țara mamă ne îmbrățișează pe toți.

Azi, la noi acasă aduc cinstire sufletelor celor dispăruți, în vârf de munte, la o mănăstire. Ascult Psalmi și rugăciuni.  Îmi aduc Lumină în suflet.

Picturile și icoanele de pe pereții bisericii de la Bucium sau de la Sâmbăta de  Sus  din inima Carpaților păstrează secrete, fragilizează privirea. Mă simt mai aproape de bunul Dumnezeu. Acolo, am găsit o neașteptată  oază de spirituală pace. De nicăieri apare viitorul ca-ntr-o superbă înscenare a destinului, bate în inima hoinară a norilor. Mă aflu în seara vieții dar zâmbesc dimineții ! Viitorul ne mai așteaptă !

Acolo în munți, dimineața simt sărutul florilor în palmă, simt acut parfumul zglobiu din rubiniul florii. Ating petale. Mă cuprinde un nefiresc fior. Radioasă plec la răscrucea timpului. Răspund la chemarea eternității de la Șinca Veche. Acolo, în lăcașul de cult precreștin, luminile multicolore intră prin tunelul săpat în acoperiș, acestea, parcă, se prefac în preoți. Ochii-mi se pierd în seninul clipei, mâna dreaptă îmi rămâne întinsă spre frunte. Întreg văzduhul încape prin ochiul de lumină

din tavan. Deodată, seninul clipei dispare, se pierde în norii apăruți brusc, vântul geme ca o fiară în suferință. Pânza de mister se rupe. Apar multe grupuri de turiști curioși și gălăgioși. Simțirea divinului s-a tulburat în al meu sine. Observ că pleoapa luminii solare s-a închis ca o poartă străjuită

de nori. Șoptesc, mai mult pentru mine: nu tulburați liniștea! Lumea din jurul meu trăiește normal, caută speranțe noi.

Urc spre Mănăstirea Șinca Veche unde e liniște, pietrele megalitice din pădurea ce suie spre schit numără secole. O rugă strămoșească plutește spre nemurire, călugărițele de la schit  își împart singurătatea cu muțenia pietrelor și arareori cu turiștii care intră în lăcașul de cult religios. Acolo, sus, armonia naturii neauzită cântă, doar vântul o citește ca pe o partitură invizibilă. Aceste locuri minunate le-am admirat împreună cu Ligya și Andrada Diaconescu, atunci când organizam împreună Ziua limbii Române la Mănăstirea „Constantin Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus, județul Brașov.

Atunci, în anul 2016 am urcat pe puntea timpului, am auzit răsunetul cuvintelor românești în sunetele colopotelor mănăstirii. Limba română este oriunde acasă în România.

Dar, percep un torent de sărbătoare, îmi readuce în față lăcașurile de cult din județul Vâlcea când eu am vizitat „Biserica de Sare” de la Ocnele Mari. Am coborât la 225 de metri sub nivelul mării pentru a mă reculege în liniște în cea mai mare biserică subterană din România. Mă aflam în a doua zi  după participarea mea la serbarea Zilei Limbii Române la Râmnicu Vâlcea în anul 2015. Emoția am trăit-o la maxim alături de organizatoarea manifestării românești. Atunci am cunoscut-o personal pe „Doamna Limbii Române”, așa cum a fost supranumită. Eu eram la prima participare la o asemenea serbarea a limbii noastre în țara mea. Spun acest lucru pentru că am avut fericita ocazie de-a fi invitată, împreună cu soțul meu, la Chișinău în anul 1991 la aniversarea unui an de la trecerea la scrierea în grafia latină. Atunci am lăcrimat prima oară pentru limba română. Voi reveni asupra acestui moment unic.

Din anul 2015,  în fiecare an sunt alături de doamna Ligya Diaconescu  la această serbare pentru sufletul românesc. Voi continua plimbarea printre cuvinte, biserici, sunete de clopote și îmbrățișări frățești de ziua limbii noastre. Aflânde-ne în anul Centenarului României, nu pot să trec ușor peste  momentul meu cu Biserica de Sare din micul oraș Ocnele Mari. Se știe că aici  se extrage sarea  de 2000 de ani. Există atestare arheologică pentru acest loc cu mine de sare din secolul I îH. Așezarea urbană a existat și există pe ruinele cetății dacice Buridava. Toată dezvoltarea  industrială a Râmnicului s-a axat pe zăcămintele de sare. Ce falsuri ar putea infirma existența de 2000 de ani a acestui popor în acest teritoriu al strămoșilor noștri daci?

Orașul Ocnele Mari a trecut prin încercări dramatice în anul 2001. Dar sarea l-a salvat, aici construindu-se cea mai mare biserică de sare. Beneficiul  care a urmat acestei drame a constat într-un aflux turistic de mari proporții cu rezultate financiare pe măsură.

Invitarea mea la serbarea Limbii Române în anul 2015 mi-a oferit fericita ocazie de-a simți din nou măreția credinței împletită cu limba română omagiată în sărbătoarea ei. A fost o adevărată vizită magică în Biserica de Sare cu hramul Sfintei Varvara. M-am rugat și m-am recules în această neobișnuită biserică. Am simțit binefacerea rugăciunii, care mi-a umplut sufletul de momente minunate la serbarea limbii țării mele pe valea Oltului.

Contnui „calea limbii române” în istoricul Ardeal.

Într-o fracțiune de timp mi-a intrat în cupa amintirilor luminoase o seară de vară la poalele Făgărașilor, lângă  Izvorul lui Arsene Boca. Cu respect îmi aduc aminte de marea sărbătoare a limbii române din 31 august 2016. Serbarea a început cu un preludiu în 30 august chiar la izvorul Sfântului Ardealului- Arsene Boca, aflat lângă  Mănăstirea Sâmbăta de Sus. Manifestarea culturală a fost de suflet deschizând porțile cugetelor  spre pace, rugăciune, sfiiciune și respectul cuvenit serbării Măriei Sale Limba Română.

A doua zi, s-au  desfășurat  în sala de conferințe, festivitățile Zilei Limbii Române conduse de doamna Ligya Diaconescu, organizatoarea acestei serbări de suflet la „Mănăstirea Constantin Brâncoveanu”  Sâmbăta de Sus, județul Brașov. E esențial să precizăm că, de la apariția legii privitoare la limba română, se organizează aniversarea acesteia sub egida revistei „Starpress internațional”, a cărei fondatoare și directoare este Ligya Diaconescu, precum și sub egida Ligii Scriitorilor din România condusă de scriitorul Alexandru Florin Țene. La mănăstire, sufletele tuturor participanților s-au îmbrăcat în lumina credinței. Ce simbioză minunată, limba română omagiată și lăcașul credinței strămoșești! Parcă, înțelesul sfintelor taine ale religiei le deslușeam mai bine. Fericirea a pătruns în inimile vorbitorilor. Îngerii ocrotitori au coborât asupra noastră luminându-ne clipele în ascultarea materialelor prezentate și a versurilor dedicate limbii noastre, recitate cu patos patriotic.

Anul 2017 aduce bucuria serbării limbii române la Moneasa județul Arad. Și aici în frumoasa stațiune turistică, limba română a devenit regină. S-a aniversat în 30 august, ca un preludiu la Mănăstirea Roșia vizitată într-o zi minunată cu un soare darnic  și gazde ospitaliere, oameni obișnuiți

ai cetății . Dar și preoții împreună cu măicuțele mănăstirii ne-au oferit o zi de trăiri evlavioase între cântece liturgice, sunete de clopote și pricesne. Ce minunate prietenii se dezvoltă între persoane cu respect și dragoste de limbă și țară. Oameni care nu s-au cunoscut înainte de serbarea limbii române, acum își dau mâna  în fiecare an participând activ la desfășurarea acțiunilor pregătite din timpul anului. De menționat că pregătirea acestor manifestări  este începută din ziua în care se termină serbarea fiecărui an. Promotorul este desigur, Ligya Diaconescu. Ea  știe de a doua zi a terminării acțiunii anului curent, unde își va caza invitații de anul viitor la cinstirea limbii române. Desigur, există în fiecare loc al desfășurării serbărilor, câte o persoană cu spirit generos, angajată sufletește în organizarea omagierii  limbii române.

Acțiunile comune cu Liga Scriitorilor Români și cu  organizațiile românilor, scriitori de pretutindeni, oferă un cadru minunat de strângere a românilor în jurul valorilor morale și culturale ale poporului român. Numai cu ajutorul limbii române putem rescrie istoria adevărată a țării noastre.

Acum vom călca pe urma pașilor lui Mircea cel Bătrân și ne vom adăposti  la umbra domnitorului Țării Românești  pe valea Oltului. Putem afirma că toată istoria noastră cu eroii ei zace în personalitatea fiecărui român, prin fibra urmașilor urmașilor eroilor.

Serbarea limbii române la Horezu în anul 2018 ne conduce să privim prin fereastra timpului frământat spre perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu. Ecoul  lucrării domnitorului a străbătut secole și iată că există și astăzi frumosul lăcaș de cult, locul minunat pentru prăznuirea lui Dumnezeu.

Ne aflam în ctitoria domnitorului- Mănăstirea Horezu, ridicată în anul 1690, înscrisă acum în patrimoniul UNESCO. Aici a început Festivalul Limbii Române în 30 august. Amfitrion ne-a fost părintele paroh Constantin Mănescu, în același timp, președinte al filialei Ligii Scriitorilor din Vâlcea.  Orice om de bună credință, care calcă în acest lăcaș plin de sfințenie prin icoane și sfintele moaște, se simte binecuvântat. Am ascultat clopotele de vecernie. Vai! Ce cutremurare am simțit! Știam din copilărie semnificația glasului de clopote, ca parte integrantă a culturii creștine. Am ascultat semnalul și măsura liturgică pentru timpul de vestire a rugăciunilor de seară. În plus am simțit fiorul vorbelor rostite acolo, în pronaosul bisericii, despre execuția la Istanbul a domnitorului Constantin Brâncoveanu și a fiiilor săi. Glasul clopotelor îi plângeau pe martirii neamului dar și înobilau acea activitate prevăzută în cadrul Festivalului Limbii Române-2018 de la Horezu.

A doua zi, 31 august serbarea zilei limbii române a debutat la Casa de Cultură„ Constantin Brâncoveanu” unde un grup de tinere îmbrăcate în costum național, împreună cu primarul localității,

întâmpinau oaspeții cu tradiționala pâine cu sare. Îmbrățișările frățești și tăierea de panglică tricolor au creeat o atmosferă sărbătorească de ținută patriotică. In sala mare de festivități, doamna Ligya Diaconescu devine, așa cum o numea domnul Florin Al. Țene-„ liantul care ne unește, dulce ca mierea”, prezintă bogatul program al festivalului. Timp de patru ore, sufletele noastre au plutit în bucuria și iubirea cuvântului scris în antologia „LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ”  de către scriitorii din toată lumea, oaspeți dragi în acele zile. Nu au lipsit cântecele și dansurile românești. Seara s-a încheiat apoteotic în mândre jocuri românești și cântece.

Aflându-mă  pe teritoriul județului Vâlcea, am vizitat mai multe locuri încântătoare. Am văzut că  au răsărit ca florile, biserici, mănăstiri, schituri de sub stânci sau pe stânci. În altă vizită am avut ocazia să văd biserica lui Horea cu hramul „Nașterea Maicii Domnului și Sfântul Pantelimon”, biserica fiind adusă din Albac, satul lui Horea din Munții Apuseni. Construită în 1746 s-a deteriorat grav de-a lungul timpului. După mai bine de 200 de ani, în 1954  a fost mutată la Băile Olănești prin hotărârea Prea Fericitului Patriarh Iustinian și a  Prea Sfințitului Episcop Iosif al Râmnicului și Argeșului. Biserica a fost construită, identic, din temelie la Băile Olănești reprezentând un act de unire de neam românesc de pe ambele versante ale Munților Carpați, veche vatră a străbunilor noștri.

Revenind la Festivalul Limbii Române, aici la Horezu am trăit în continuare zile de mare bucurie sufletească. Natura minunată pe care o admiram prin ferestre de verdeață îmi dezvăluia peste copacii înalți, turnurile altor biserici și mănăstiri. Am vizitat și Mănăstirea Arnota (parte a programului serbării limbii române) într-un peisaj pitoresc în Munții Căpățânii la o altitudune de 840 metri. Apare în documente pentru prima oară la 1636 și reprezintă o sursă activă de spiritualitate ortodoxă. Cele două clopote donate de domnitorul Constantin Brâncoveanu cheamă și azi oamenii la rugăciune. De aici de la înălțime, pacea coboară asupra munților și asupra localităților vecine. Preotul C. Mănescu ne-a prezentat cu harul său preoțesc și ca om de mare cultură, legendele acestui lăcaș istoric. Din nou, limba noastră cea română a fost regina serii, bogată și generoasă.

Se cuvine a spune că  unirea țărilor române, acum 100 de ani, s-a făcut cu lupta sufletelor din cer, acum cu trupurile din morminte și cu eforturile pământești ale iubitorilor de țară  în slăvirea limbii române.

Fie-mi îngăduit să revin la serbarea Limbii Române la Chișinău în anul 1991.

Cu venerație mi-aduc aminte de marea sărbătoare a spiritului românesc, 31 august 1991. Am onorat cu emoție și bucurie invitația la Chișinău la aniversarea unui an de la trecerea la grafia latină, sărbătoare legală a Republicii Moldova. Numele ei este înduioșător și restaurator: „Ziua Limbii Române”. Dimineață. Era o zi de sfârșit de vară încoronată de un cer albastru îmbălsămat de parfumul trandafirilor îmbrăcați și ei în haină de sărbătoare. Se auzea  parcă foșnetul codrilor lui Ștefan cel Mare de pe partea stângă a Prutului îngemănat peste secole cu bătaia inimii speriate a căprioarei lui Labiș, vânată în pădurea de pe partea dreaptă a Prutului. Trăiam în acea zi de sfârșit de august, un adevărat fior patriotic. Se șoptea: neamul rămânesc trebuie să învie!

Ajungem în parcul  orașului. Mă opresc în apropierea statuii lui Ștefan cel Mare și Sfânt.

Mă țineam greu pe picioare.  Aglomerație mare. Voci vesele. Limba dulce moldovenească dar românească se făcea auzită de peste tot. Fanfara întonează Imnul de stat. Se aplaudă și se plânge. Deodată ridic ochii. Îi închid repede, mi se părea că nu văd clar. Doamne! Deschid ochii din nou și privesc. Trei fetițe cu vârste apropiate stăteau cățărate în copaci. Mă emoționez și mai tare. Văd ce n-am mai văzut. Tricolorul românesc îmbrăcat pe corpuri umane. Fetițele purtau fuste și bluze confecționate din materialul  roșu, galben și albastru. Drapelul nu era înfășurat în jurul tinerelor vlăstare umane.  Erau croite piese de îmbrăcăminte. Blondul părului le flutura în vântul dimineții. Păreau niște păpuși. Ochii lor sclipeau de bucuria locurilor ocupate deasupra mulțimii. La sfârșitul imnului și-au făcut semnul crucii. Mie îmi curgeau lacrimi pe obraz. Lacrimi de soră mai mare. Simțeam roua dimineții care săruta razele soarelui darnic, exact  ca în Transilvania mea natală. După terminarea programului m-am dus în fața statuii lui Mihai Eminescu  de pe Aleea Clasicilor. M-am înclinat cu pioșenie. Cum aș putea spune că am fost într-o țară străină? Cum aș putea afirma că nu am călcat pe pământul marelui Ștefan?

Cum aș putea crede că statuia lui Eminescu se află pe alt teritoriu decât cel românesc?

Am intrat pe Aleea Scriitorilor Clasici fiind foarte impresionată de ce vedeam departe de România. Erau statuile scriitorilor pe care i-am învățat în școala românească. După serbare am călcat pios în Catedrala Republicii Moldova. Din nou, emoții puternice. Interiorul este sclipitor. Exteriorul are formă de cruce. În acea zi a fost organizată o slujbă  pentru pomenirea lui Ștefan cel Mare și un parastas pentru toți eroii din războaie, care au luptat pentru pământul sfânt strămoșesc.

Cred că se cuvine să amintesc ce scria și învățatul ardealean Inochentie Micu ( Klein)

(1692-1768), luptător pentru drepturile românilor din Ardeal:

„Nu poți învia la Judecata de Apoi decât din pământul patriei”.

Acest viitor creștin și românesc, fie, să se împlinească!

 

Mariana Popa, Brașov

No comments

Lasă un răspuns

Ce parere aveti de noul website valcea-turism.ro?

View Results

Loading ... Loading ...