Menu

Mihai Eminescu – un cronicar muzical ”avizat”

 

Imagini pentru eminescu

Mihai Eminescu – un cronicar muzical ”avizat”

  auor : Ovidiu ȚUȚUIANU

        Motto: Muzica este totuși încă aceea dintre ărți (arte)care stă mai aproape de cultură.

                                                                                                                          Mihai Eminescu (f.228)

 

Biografii, exegeții și criticii ”românului absolut” i-au remarcat, printre altele și atracția pentru muzică. Cu firea sa sensibilă şi romantică, Eminescu nu putea să ignore şi să nu vibreze la melodia şi ritmul muzicii. Încă din copilărie, a ascultat cu trăire şi a iubit minunatul folclor bucovinean: doinele, baladele, cântecele de dor şi de jale. În desele sale peregrinări cu trupe de teatru ambulante prin diverse ținuturi românești dar mai ales la Viena şi Berlin a audiat producţiuni clasice în teatre şi a savurat piese de muzică uşoară la cafenele sau în suburbiile oraşelor. Există mărturii că „studentul rebel” putea fi întâlnit la spectacole de operă cu Fidelio de Beethoven sau cu Faust de Gounod precum şi la concertele din vestita sală vieneză Musikverein. Se mai spune că în timpul meditaţiilor sale lirice, Mihai, plimbându-se prin cameră, fredona încet un cântec. La întrebarea unui coleg ce cugetă atunci când cântă, el a răspuns: -“Măi să ştii, când sunt melodii vesele, gândesc poezie, iară dacă sunt marşuri, gândesc istorie”[1].

Eminescu participa adesea la ”voroave” și la petrecerile studenţeşti, era puțin comunicativ și nu bea mult. Când grupul se rărea el se înviora și începea să cânte. ”Nu avea glas tare, dar dulce și melodios și cânta corect căci avea auz bun” [2]. Muzicanţii săi preferaţi erau Anton Pann şi Vasile Barbu/Barbu Lăutarul (fig.1).

 

Imagini pentru Barbu LăutaruImagini pentru Ludwig van BeethovenImagini pentru Pablo de Sarasate

     Fig. 1. Barbu Lăutaru   Fig. 2. Ludwig van Beethoven     Fig. 3.Pablo de Sarasate

(1780-1860)                               (1770-1827)                                 (1844-1908)

 

Repertoriul propriu se baza mai ales pe cântece populare, cum ar fi: Eu sunt Barbul Lăutarul,/ Starostele şi cobzarul,/ Ce-am cântat pe la domniì,/ Şi la mândre cununiì sau Frunză verde de piper,/ Câte stele sunt pe cer,/ Toate până-n ziuă pier,/ Numai luna şi o stea,/ Ştie de patima mea… [2] Iar când atmosfera era suficient de “aprinsă”, mai dădea glas şi la alte “cântece de lume”, ca de exemplu: Mai turnaţi-mi în pahare,/ Voi să beau, căci sunt setos,/ Dară nu-mi umpleţi paharul,/ Decât de la miez în jos [3]. Alte melodii populare des fredonate de Mihai erau: “Frunzuleană verde baraboi, Durduleană hăi” şi “Cucuruz cu frunza-n sus”[1]. Interesant este faptul că a doua melodie de mai sus, potrivit unei mărturii televizate a lui Raul Șorban stă la baza imnului actual al statului Israel, ceea ce ar putea confirma ”flerul” muzical al Poetului [4].

Fiind conştient de înzestrarea sa nativă pentru muzică, Eminescu îi scria Veronicăi Micle: „Regret amarnic că nu am învăţat muzică, căci din copilărie mama, care avea un glas fermecător, întrecându-se cu tata, care cânta la flaut, descoperise în mine şi o ureche remarcabilă de muzician“[5].

Muzica este o prezenţă constantă în opera eminesciană, afirmată prin însuşi crezul poetului precizat în Întunericul şi poetul [6/p.107-108]: “Voi să ridic palatul la două dulci sorori,/ La Muzică şi Dramă …în dalbe sărbători …..Să văd trecutu-n viaţă,/ Să văd româna dramă,/ Cum din mormânt eroii istoriei îi cheamă,/ Şi muzica română, chemând din munţii-n nouri/, Din stelele căzânde, din văile-n ecouri”….Şi sub inspiraţia muzelor Clio şi Melpomene el “compune” diverse “cântece” ca de exemplu: Cântecul lăutarului [7/p.217-218], Cântec de nuntă (după Goethe) [6/p.131-133], Cântec vechi [6/p.225], A fost odat-un cântăreţ [6/p.133-135], Aveam o muză [7/p.221-223], Din lyra spartă [7/p.177] iar multe din evenimentele relatate în diverse producţii literare, atât în versuri, dar şi în proză, au muzica drept fundal: Călin (file din poveste) [7/p.61-68], Diamantul nordului (Capriccio) [6/p.11-20], Sara pe deal [7/p.167-168], Archaeus [7/p.495-504],  ș.a.

În scrierile lui Eminescu găsim referiri la diverşi compozitori şi interpreţi de marcă, precum: Palestrina-Opera politică, I, 136 [8], Sarasate [1], Meyerbeer, Richard Wagner [5]. Dintre toţi muzicienii se pare că cel care l-a impresionat în cea mai mare măsură a fost “titanul de la Bonn”- Ludwig van Beethoven (fig.2), pe care l-a definit în mod magistral, astfel: „Adânc ca marea, puternic ca furtuna”Tribuna, anul XIII, nr.129, 1909 [8].

George Călinescu încerca să explice procesul de transpunere pe note muzicale, a majorităţii producţiilor scurte ale Poetului: sentimentalismul erotic, foarte potrivit ”romanței” şi gustului contemporanilor săi, pentru care, „aproape orice poezie mai scurtă era cantabile”. Sunt însă poezii ce n-au nimic dintr-o romanţă, dar pe care Eminescu “le-a pus el însuşi în muzică”. O muzică bineînţeles, de silabe, dar care, prin repetarea unei teme, prin cadenţă, prin refren, arată la poet o încercare de a face un compromis între două arte. De pildă, poezia Stelele-n cer, fără a fi de loc romanţă, este cantabile! [1].

Şi iată că peste timpuri Eminescu a devenind, unul dintre cei mai utilizaţi “libretişti”. O încercare de a clasifica piesele muzicale compuse pe texte eminesciene, de-alungul timpului, funcţie de dominantele stilistice regăsite în ele, ar putea evidenţia următoarele: 1.Piese timpurii; 2. Compoziţii din perioada interbelică (muzică cultă şi muzică uşoară); 3.Creaţii postbelice (muzică cultă; muzică rock; muzică pop) [4].

Suprema mărturie a interesului și prețuirii pe care Mihai Eminescu le-a acordat ”artei sunetelor” a reprezentat-o activitatea sa de cronicar muzical. Atât în Curierul de Iassi (mai 1876-octombrie 1877) și apoi la ziarul Timpul (1877-1883), el a introdus informații și păreri pertinente despre muzicieni și opere muzicale. Iată un scurt portret al lui Ioan Andrei Wachmann (1807-1863), compozitor și dirijor român de origine germană, apărut în Curierul ieșean din 4 martie 1877: ”Wachmann tatăl (n.n.-și fiul său Eduard Wachmann, a fost un remarcabil muzician) era unul din acei muzicanți plin de talent, și de reminniscențe, care în vremea lui scutura ariile din mânecă încât o mulțime de operete din repertoriul vechi al teatrului bucureștean îi datoresc lui origina lor [9].

În Curierul din 20 martie 1877, aflăm despre muzicianul Eduard Caudella: ”În anul acesta orchestra a fost în mare compusă din profesorii școalei noastre de muzică dirijate de d. E. Caudella. Vodeviluri și operete au fost deci ezecutate cu multă preciziune atât din partea cântăreților cât și din partea orchestrei. D. Caudella este un muzicant de talent atât de esecuțiune (ca violonist), cât și în compozițiile sale, cari nu sunt lipsite de farmec [9].

Eminescu a apreciat de asemnea, arta lui Alexandru Flechtenmacher (1823-1898) pentru ctitorirea unor instituții muzicale românești. Apreciind frumusețea ariilor acestuia, sublinia necesitatea ca ele să fie sprijinite de librete valoroase (Timpul din 25 dec. 1877).

Istoriografii consemnează prietenia dintre Mihai Eminescu și Toma Micheru/Micher (1848-1892), violonist al vremii absolvent al Conservatorului din Viena (1874). În avancronica concertului publicată în Curierul din 18 martie 1877, Eminescu anunță că: ”Violonistul român Toma Micheru se întoarce din capitala Basarabiei rusești, unde a dat cu deplin succes două concerte… și va da un concert, în sala palatului, la 30 martie curent. Programul va fi de astă dată compus din următoarele piese:1) Sphor-Concert (D-mol); 2) Beethoven- Romanță; 3) Chopin-Nocturnă; 4)Beethoven-Adagio op.30; Alard-Fantezie de concert [10].

Cronica apărută în Timpul din 8 noiembrie 1880 și intitulată ”Concertul d-lui Wiest” îndeamnă pe un ton patetic publicul bucureștean să ia parte pe 12 noiembrie, la concertul vocal și instrumental destinat ”spre a mângâia pe bătrânul artist de lovitura ce a trebuit să primească aproape de sfârșitul carierei lui atât de strălucite”… D. Louis Wiest, omul de adevărat talent…unul dintre cei dintâi cultivatori ai muzicii naționale a fost, printr-o simplă măsură administrativă, expuls din teatru și aruncat pe stradă. …”Pentru noi și pentru orice om cu bun simț, care cunoaște lumea, mai ales cea din țara noastră, incidentul lui Wiest este un motiv de indignare, dar nicidecum de mirat. Wiest trebuia s-aibă soarta mai tuturor oamenilor de talent, trebuie să cază și el victima acelei conjurații eterne a nulităților invidioase, a nerozilor răi, a neputincioșilor de minte [10].

Cronicarul muzical Mihai Eminescu acordă atenție și marilor muzicieni străini care au concertat în România. Printre alții la loc de frunte se află strălucitul violonist spaniol Pablo de Sarasate (fig.3). ”E greu de descris impresia adâncă pe care-o face acest artist. Acoperit de aplauzele zgomotoase ale unui public fermecat de admirabila curăție și putere a sunetelor vioarei sale, Sarasate privea cu ochii lui mari și de-o liniștită energie, netrădând prin nici o mișcare a feței acea simțire adâncă ce inspiră și dictează o atât de măiastră execuțiune…”(Timpul, 18 feb.1882).

Ca în întreaga sa activitate ziaristică, Mihai Eminescu demonstrează și în domeniul cronicii muzicale, că rămâne același observator avizat, atent, sensibil dar critic și militant pentru relevarea valorilor și canalizarea interesului societății în vederea sprijinirii muzicienilor și dezvoltării muzicii românești autentice.

 

Bibliografie

  1. George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu – ediția a treia revăzută – Fundația pentru Literatură și Artă ”Regele Carol II”, București, 1938.
  2. Teodor V. Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu. Editura Cununi de Stele, București, 2018.
  3. G.Bogdan – Duică, Multe și mărunte despre Eminescu. Viața românească, vol.LIX și LX, București, 1924.
  4. Ovidiu Țuțuianu, Mihai Eminescu spirit enciclopedic. Editura RAWEXCOMS, București, 2015.
  5. 5. Marin Velea, Preocupările muzicale și religioase ale lui Mihai Eminescu. [http://ziarullumina.ro/repere-si-idei/preocuparile-muzicale-si-religioase-ale-lui-mihail-eminescu].
  6. M. Eminescu, poezii, proză literară (ed.P.Creția), vol II. Ed.Cartea Românească, 1978.
  7. M. Eminescu, poezii, proză literară (ed.P.Creția), vol I. Ed.Cartea Românească, 1978.

8.Eminescu, Cugetări (sub îngrijirea lui Marin Bucur).Editura Albatros, București, 1975.

  1. Zoe Dumitrescu-Bușulenga și Iosif Sava, Eminescu și muzica. Editura muzicală, București, 1989.
  2. M. Eminescu, Viața culturală Românească (1870-1889) – ed.D.Vatamaniuc – Editura Vestala, București, 2003.

Ovidiu ȚUȚUIANU

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1

 

 

No comments

Lasă un răspuns

Ce parere aveti de noul website valcea-turism.ro?

View Results

Loading ... Loading ...