Menu

Mircea Doreanu / UN POET: FLORIN T. ROMAN

Imagini pentru FLORIN T. ROMAN

UN POET: FLORIN T. ROMAN

Citind OMNIA VINCIT AMOR, a şasea carte de versuri a lui Florin T. Roman, intri în teritoriul atât de îndepărtat încât pare străin – inversarea termenilor ar fi la fel de justă – datorită imposibilei purităţi a modului de a percepe lumea. Autorul pare a trăi pe o insulă depopulată ori într-un vârf de munte, ca anahoret, ferit de civilizaţie şi de corupătoarea viaţă socială.

De altfel, în Dansând cu lupii, face apologia bunului sălbatic şi a valorilor arhitipale increate, sau necreate, cum spune autorul. Dacă citeşti cartea înainte de a afla informaţia de pe coperta IV este şocant să afli despre poet că este procuror, deci cunoscător al tuturor bolgiilor danteşti, de la matrapazlâc la asasinat. Aşadar cel care scrie „Sângerând / am învăţat să iubesc” nu este un amish, ci un purtător de robă. Poate că profesie versus vocaţie nu e lupta conţinută de orice paradox, ci o armonizare a contrariilor prin poezie. O poezie de atitudine în faţa realităţii de netrăit, mizerabile, incoerente. Autorul răscumpără scriind păcatele, sutele de păcate care-i defilează sub ochi.

În Ninsoare în luna lui Gerar plac deoarece contrariază iniţial versurile (nu doar acestea):

„Ninge, ninge cast şi vetust,

Ca-ntr-un roman al lui Proust”

Iniţial prezenţa lui Proust pare doar necesară rimei; gândindu-ne mai bine ne dăm seama că nimic altceva decât ninsoarea mai poate fi castă în universul proustian, iar ambianţa, da, aparţine începuturilor de secol XX, deci este inerent desuetă. Legănarea versurilor induce senzaţia de candoare şi, prin aglutinare, limbajul adecvat face ca poezia să îşi atingă sensul. Adecvarea este modul şi modulul poetic şi pentru camuflaj însă altfel, din interiorul convenţiei poetice:

„În seara asta

îmi voi îmbrăca sufletul în roşu-aprins,

ca să mă asortez cu asfinţitul.”

Caligrama Timpul reuşeşte performanţa de a apărea ca fiind concepută în forma clepsidrei; tu textul tematic apare turnat în forma explicită, el este gândit ca atare. Inteligentă este şi concepţia cărţii, cu un început (August) nichita-stănescian marcat de imperaţie-rugăminţi:

„Ascunde-mi soarele sub pleoapa stângă,

presară-mi petale de trandafir peste suflet

sau mai bine, mai bine sărută-mă

pe frunte, cu buze de asfinţit însângerat.”

Finalul frumos în sens clasic scutură poezia de umbra numită:

„Iar eu îmi voi lua aripile credinţei,

mă voi îmbrăca cu suspine

şi voi veghea la marginile fiinţei

să nu evadeze copilul din mine.”

Ceea ce stârneşte interesul critic este modalitatea colajului, prin care poetul îşi articulează câteva poeme întrupând în creaţii mozaicate, strălucitoare, mai cu seamă unitare un istoric personal al poeziei române conforme preferinţelor personale. Ele merg din vârf în vârf şi configurează (necronologic) un traseu insolit cu valoare didactică intrinsecă, dar şi cu aspect de autoportret spiritual à la Arcimboldo, să spunem, însă uzitând exclusiv productele literaturii. În mod ironic, Florin T. Roman inovează în maniera pe care o urăşte cu fervoare, cea a postmoderniştilor. Autorul nu lasă vreun deasupra sau dedesubt cartografierilor, mai degrabă scanărilor sale, este răspicat în preferinţe – adoraţii sau oprobii; textul este o culme a intertextualităţii:

„Cine sunt şi de ce cânt?

Sunt vagabondul zilei de-a pururi solitar,

Colindător fără de casă.

Am ochi negri, dar am mâinile curate,

Răsar din codri mari de crini.

Şi însăşi natura atotştiutoare,

Ea însăşi nu ştie ce sunt: om sau floare?

Mă doare,

Mă doare această floare.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.”

Problema aglutinării citatelor potrivite este aritmia; putem salva lectura asimilând-o unei ascensiuni dificile, ocultate de o vegetaţie haotică, sălbatică, cu spaţii aride şi obstacole nenumărate, hăţişuri şi imaginea nu va fi departe de cea a poeziei, literaturii române în general. Poezia se numeşte Rapsodia Poeziei Române în scopuri imnice, desigur.

Faţa întunecată a poeziei este caricaturizată în Poezie postmodernă. Poeţii postmoderni sunt în opinia lui Florin T. Roman manelişti, agramaţi şi duşmani ai lui Eminescu. Repet, poetul se ipostează în unul din ei:

„Hoaai, gata cu gluuumaaa!

Că doar a mai fost unu

de se credea Eminescu,

sau avea boala lui Eminescu, acela.

Şi cât valora dacă n-a jucat

la Bayern sau la Real?

Dacă n-a făcut nici un scandal?

Avea măcar un milion de parai pe an?

Voi n-aveţi, băi, nici un ban!”

În trecere, persiflant sau ironic şi-au spus părerea despre postmodernismul românesc Nicolae Manolescu, Eugen Negrici, Alex Ştefănescu, Alexandru Muşina. Gheorghe Grigurcu, din câte ştiu, a ignorat subiectul, la fel Eugen Simon. Umila mea părere este că pentru a fiinţa, fenomenul ar trebui să coexiste sau să se nască dintr-o realitate cotidiană postmodernă. Există reflecţii postmoderne şi reflexe literare deprinse de la americani şi francezi, autori români glorioşi ca Mircea Cărtărescu, cu o conştiinţă de sine de acest tip, dar despre o literatură română postmodernă nu se poate vorbi; retractez: se poate vorbi şi se poate scrie la nesfârşit, în ea nu există de facto. Ţinta desemnată astfel de Florin T. Roman est prostul-gust.

Le dau dreptate profesorului meu de demult Eugen Negrici şi lui Gabriel Stan, scriitorul-editor: după ’90, poezia religioasă şi-a ratat şansa – inflaţie, derivă misticoidă bruscă a unor convertiţi peste noapte, întâmplarea tristă a puţinătăţii valorilor. Cred însă în necesitatea categoriei, în sinceritatea aptă estetic (Ioan Alexandru, Adrian Popescu, Dan Verona, Alexandru Lungu, Miron Kiropol, Daniel Turcea, Virgil Mazilescu – am amestecat într-adins vii cu morţii şi nu am glumit cu ultimul nume).

Florin T. Roman este un bun trăitor şi interpret al Evangheliilor, iar poemele lui religioase sunt capabile să emoţioneze. De asemenea sunt tuşante poeziile afectuoase, de album, portrete miniatural dedicate în genere doamnelor.

Împlinirea o găsim în simplitatea spontană cu care instinctul creator coincide cu ductul scriptic, fără grija şi osteneala vizibile în a pregăti efectul

Memento mori

Soare,

împrumută-mi asfinţitul tău1

Aş vrea să apun şi eu

la fel de frumos ca tine!

 

Dincolo de linia orizontului tău mut,

dincolo de linia coborârii mele-n lut,

ne vom reîntâlni

în lacrima cerului gol, amândoi.

Atunci îţi voi da asfinţitul înapoi.

Poezia este datată ca pentru a consemna şi a consfinţi o revelaţie.

 

Mircea Doreanu

 

 

 

No comments

Lasă un răspuns

Ce parere aveti de noul website valcea-turism.ro?

View Results

Loading ... Loading ...