Menu

POEZIA ATEMPORALĂ a Ligyei Diaconescu

Imagini pentru ligya diaconescu

 

POEZIA ATEMPORALĂ a Ligyei Diaconescu

Nu ştiu dacă Ligya Diaconescu a ales să îşi plaseze versurile înafara timpului sau instinctul artistic a mânat-o într-acolo. Cred că activitatea jurnalistică, în sine datată, nu neapărat expirând odată cu evenimentul, a avut un rol constrângător benefic. Când energiile se epuizează în faptul cotidian sau evenimenţial, autoarea îşi recapătă respiraţia calmă şi pulsiunile creatoare deasupra acestora, în stilul clasic. Astfel, chiar dacă adresa sentimentelor este exactă, diseminarea lor este tot în aura unui curcubeu nemişcat care transfigurează orice trăire în chip statuar la scara unu pe unu. Numai intensitatea le personalizează, fie că este vorba de iubirea şi nostalgia pentru soţul pierdut ori alte fiinţe dragi dispărute, fie de o cuvioasă închinare la umbra duhovnicului. Există un continuum al poeziei care se împarte în poezii numai prin intervenţia titlului nou. Vă voi lăsa să citiţi cartea (Nostalgii – Editura Olimpias, 2016) pentru a afla unde se încheie „Romanţa singurătăţii” şi unde începe „S-aştept şi să caut” (Soţului meu, Traian, plecat prea devreme):

În umbră pustie când florile plâng

Zadarnic iubirea de piatră s-aşterne

Pierdută în inima roasă de teamă

Cu glas stins de ape te implor să revii

Te aştept

Te vreau

Te chem

Te caut…

Te caut în fiecare noapte

În imensa împărăţie a gândurilor

Cât eşti de aproape

Şi totuşi… ce departe eşti!

Aş vrea să strig în noaptea albastră

Dar n-am putere.

Aş vrea să te rechem

Mi-e teamă de clipa revederii.

Mulţimea de poezii patriotice superb cantabile majoritatea, poate intriga spectatorul de poezie, acum când mitul ţării periclitate pare cel puţin şubrezit. Răspunsul îl aflăm în dezţărarea din „Dor de… pâine”:

Mirosul pâinii aburinde

Ce-i coaptă-n ţest, din lutul ţării

Mă înconjoară-n dor ce curge

Peste ocean, în miezul verii.

Este o altă poezie care se continuă, în următoarea, „Pâinea vieţii” intervine miracolul euharistiei. Cine vrea să pătrundă în meandrele nostalgiilor exilului poate să o facă prin „Arhipelagul memoriei” de Virgil Nemoianu, sau „Altfel de jurnal” de Matei Călinescu, doi români americanizaţi cu un succes neerodat decât din interiorul fiinţei de sentimentul care dă titlul culegerii de fapt. Ligya Diaconescu îşi însoţeşte pe copertă titlul cu o metaforă picturală: un ochi plânge în loc de lacrimi, cu inimi cuprinse într-o mare inimă însângerată care cuprinde (şi) un cuplu. Simbolistica este clar – grăitoare.

Era firesc ca titlul „Generaţia mea” să mă atragă cu prisosinţă – fac şi eu parte din generaţia scriitoarei; textul se referă la colegii de liceu, nu de generaţie. Să spui, chiar dincolo de anonimat, ceea ce nu e cazul (însăşi autoarea fiind un nume) „generaţia mea e-o generaţie oarecare” e prea puţin: am trăit între douăzeci şi treizeci de ani deceniul cel mai dur al comunismului ceauşit în floare. Bărbaţii au avut parte, unii de o armată în termen mai rea decât puşcăria, de interdicţia înscrierii unora dintre noi la facultăţi ca Dreptul, Istoria, Filosofia cu toate derivatele, ani de privaţiuni care acum par legende, am trăit (binecuvântată experienţă) în comunismul din care cei rezistenţă, inteligenţi şi stenici au avut ce învăţa, apoi în mlădierea lui consumistă. (Şi indiferent de aptitudini, de învăţat chiar se învăţau bazele unei culturi.)

Revenim: stilul poetic are farmecul implicării complete. Cetăţeana universală îl ia din oraşul natal pe târgoveţul Anton Pann, îl filtrează prin Goga şi romanţe, îl aduce la zi în „Cântă-mi”:

Cântă-mi cobzar, o inima s-a frânt

Cântă-mi focul care ardea s-a stins

Cântă-mi să joc, să beau şi-apoi să uit

Că dragostea odată m-a cuprins.

Nu pot să nu îmi amintesc „virtuozităţile” lui Vladimir Nabokov din „Lolita”: „Scrie zeţar, scrie de o mie de ori numele ei”. Orice s-ar spune, impulsul generator este identic.

Dincolo de patriotismul local şi subiectivismul exaltat al declarării orăşelului Râmnicu-Vâlcea drept unul dintre cele mai frumoase oraşe ale lumii, a găsi locul plin de cultură are realmente susţinere: Antim Ivireanu, Anton Pann, Eugen Ionescu, Eugen Negrici, Nicolae Manolescu şi de ce nu, marele talent al lui George Ţărnea au marcat acest spaţiu destul ca să facă din el unul din pilonii culturii române.

Este a III-a oară în lecturile poetice ale ultimei săptămâni când întâlnesc texte scrise „în memoria tinerilor care au ars în Clubul Colectiv în 2015”: prima a fost o relectură a lui Ionel Simota, elocvent, fără locvacitate, o primă întâlnire cu Florin T. Roman, echilibrat până şi în contact cu dezastrul; Ligya Diaconescu vede Carnagiul ca pe o Ucidere a Pruncilor prin ardere. „îngeri cu aripi arse” este singurul poem din această carte în care Ligya Diaconescu pleacă de la / din cotidian pentru a-l transcende:

Îngeri cu aripi arse

Zburând spre cer în noaptea crudă

În ironia unei farse

În urlet crud dar cin’ s-audă

 

În glas de zeci de ambulanţe

Cu sufletele prea plângând

Părinţii-şi caută copilaşii

Sunt duşi în cer, arşi pe pământ

 

O, Doamne, lasă-mi copilaşul

Să mai trăiască pe pământ

De-i ars nu-i mare supărare

E-n viaţă şi nu în mormânt.

Relaţia textului cu realitatea nu mai poate refuza aici cuvintele care ţin de actualitatea, cu teritoriul blestematei actualităţi, al publicisticii cu care, doar aici, poezia este nevoită să interfereze. Aici, dar mai cu seamă în poezia fără acroşuri în realitate, pur religioasă, găsim piatra unghiulară a poeziei Ligyei Diaconescu. Două poezii poartă acelaşi titlu, „În noapte” (p. 56, p. 80); recurenţa este cea mai puternică marcă afectivă a scrisului unei autoare căreia nu-i lipsesc niciodată cuvintele. Citez poezia fără strofa introductivă:

Înviat doar printr-o şoaptă

Să mă-mpărtăşesc puţin

Cu anafora cea sfântă

Am simţit gustul divin

 

Mi-ai deschis pe-un pat de şoapte

Odihnindu-mi capu-n vis

În miros de fericire

Cu gust crud de Paradis

 

M-am împărtăşit din doru-ţi

Şi mirosul tău de crin

Nu mai sunt străin prin noapte

Sunt mirele tău… senin.

Observaţi că mi-ai deschis nu are complement direct – îl înlocuieşte întregimea textului care îl urmează, dar reverberează şi retroactiv:

Am bătut târziu în noapte

La speranţa vieţii tale.

Aceeaşi ingenuitate subtilă o găsim la Vasile Militaru, în rugăciuni pentru cei apropiaţi sau rugăciuni pur şi simplu. Pentru cei ce nutresc geniala idee a unei versiuni versificate a Bibliei menţionez că lucrarea a fost împlinită de nu foarte cunoscutul poet între 1929-55, iar Psaltirea în versuri a fost premiată de Academia Română în 1939. Ceea ce nu trebuie să descurajeze: aşa cum avem mai multe traduceri ale Bibliei, de ce nu am avea şi mai multe versiuni rimate ale ei? În mentalul românesc extremist, Ruxandra Cesereanu decelează prezenţa factorilor: suburban, igienizant, bestiariu, religios, putrid-excreţional, funebru, libidinos, xenofob. Păstrându-i pe cei religios şi igienizant obţinem cu antonimele factorilor enumeraţi o înşiruire a caracterelor poeziei Ligyei Diaconescu şi a poetului numit, înşiruirea nefiind suficientă caracterizării. Vorbind despre poetă, lipsa podoabelor stilistice atât de surprinzătoare la o doamnă, sfiiciunea retorică în contrast cu curajul gândului întemeietor în relaţia cu Eternul şi peste toate, accentuez, ingenuitatea subtilă rară între contemporani singularizează această poezie cu mize mari.

Regia unui text, punerea în scenă / text a cuvintelor – faptelor estetice este cu atât mai dibace cu cât se întrezăresc mai puţin sforile, mişcarea de culise, artificialitatea decorului şi manevrarea luminilor:

Undeva în suflet, dragostea se naşte

Pescăruşul cerne fluturi dintre astre

 

Undeva se coace dragostea divină

În zorii iubirii tu n-ai nici o vină.

(„Undeva”)

Regia, aici, est invizibilă.

 

Mircea Doreanu

 

 

 

No comments

Lasă un răspuns

Ce parere aveti de noul website valcea-turism.ro?

View Results

Loading ... Loading ...