Menu

RESTITUIRE! EMINESCU SI SPIRITUALITATEA ROMÂNEASCĂ DE AZI! (II)

RESTITUIRE!

”…Acum, să ne apropiem de generația lui Mihai Eminescu,

de însăși personalitatea sa excepțională, de viitorul poet ce avea

să descchidă cale literaturii române pentru veacurile viitoare.

    Născut la 1850, Mihai Eminescu avea în jurul său deasemenea

pleiada multor oameni de seamă ai culturii și literaturii.

    Astfel amintim pe Ion Creangă, I.L.Caragiale, B.Ștefănescu-

Delavrancea, Titu Maiorescu, Al. Vlahuță, Iosif Vulcan, Miron

Pompiliu, Ion Slavici, G.Coșbuc, G.Ibrăileanu, Ilie Chendi, s.a.m.d.”

                                                                Ioan Miclău-Gepianu

RESTITUIRE!

EMINESCU SI SPIRITUALITATEA

ROMÂNEASCĂ DE AZI! (II)

       ”… Se spune și cred cu convingere, că cea mai frumoasă etapă a istoriografiei

literaturii române a fost perioada  în care Vasile Alecsandri după o lungă și rodnică

creație literară, dând literaturii noastre o valoroasă operă, apunea, iar la zenitul nou

al literaturii românești apărea ca un luceafăr Mihai Eminescu.

        Zic cea mai frumoasă etapă, pentru că acum idea ierarhizării valorilor literare

devenea o chestiune tot mai discutată la agenda zilei. Spiritele vremii se agitau,

grupări scriitoricești se închegau, noi orientări și curente emancipau  gândirea, cât

mai ales legarea poeziei de realitatea vieții cotidiene. Asta însemna desigur și un

apus al romantismului. Lirismul profund a lui Mihai Eminescu, așa cum ll constata Titu Maiorescu, era totuși mai puțin romantic, tindea spre realismul lui Stendhal,

însă prin profunzimea filosofică din care Eminescu își scoate ideile inspiratoare,

ideile  social-economice si istorico-politice, se producea o dislocare complectă a

poeziei spre a fi redată interesului general, de emancipare națională.

      Poezia avea să fie acum, mai mult ca oricând înăși simțirea națională, și dacă

vreți, a acelei simțiri ce suferea, ce îndura, ce plangea și lupta, și nu tocmai a acelei

simțiri vesele ce învăluia imaginația lui Alecsandri, omul deagata, ministru si moșier,

cum afirmau uneori G.Calinescu, Tutor Vianu, si alții.

Cel puțin în critica vremii puteau fi auzite des asemenea argumentări, mai ales la

generațiile în devenire, dar, eu încerc să  apuc o cale ceva aparte, desigur nu înafara

opiniilor făcute de înaintași la vremea respectivă, opinii ce stau precum acele coloane

de catedrale de susțin  zidirea prin vremuirea vremurilor.

      Și, era drept înțeleptul ridicat din Cristineștii Hotinului, B.P.Hașdeu când asemăna

literatura română cu o câmpie poetică, unde fiecare creator de artă e ca un ram ce

crește în individualitatea sa. Ba mai mult, e loc pentru fiecare, și pot răsări genii în

această câmpie literară deoarece e spațiu suficient, ași zice infinit, pentru fiecare

talent desigur.

     Mai mult, B.P.Hașdeu afirma în studiile sale cum, Vasile Alecsandri nu a fost cel

mai mare poet român, dar a fost asemenea unui prototip, cuprinzându-se pe el însuși,

și nu cuprinsul întregii literaturi române, dar fără a umbri pe nimenea in jurul său.

        Aci e cazul să amintim, fără supărare, acea obișnuință românească de a adora, iar

în această adorație sentimentală răsfirată învăluim o valoare a personalității cu prea

multă supranaturalitate și neglijăm valorile din jur. Stând tot la exemplul hașdeian,

cum ar fi o gradina mare, cu un singur pom, mare și frumos, dar unul singur? Nu ar

arata oare ca un stejar stingher pe o costișă de deal? In realitate lucrurile nu erau chiar

așa, nu era Alecsandri un stejar stingher. Erau acolo multe suflete mari ca de exemplu:

Ion Heliade Radulescu, Grigore Alexandrescu, Al.Odobescu, Mihail Kogalniceanu,

C.Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Ion Creanga, deci floarea literaturii noastre de îl

înconjurau în marele peisaj scriitoricesc. Dar să ne amintim că atunci se împlinea Unirea Principatelor Romane, sub domnia lui Al.I.Cuza, deci se făurea unitatea națională. Deci valoarea tuturor era inestimabilă!

     Acum, să ne apropiem de generația lui Mihai Eminescu, de însăși personalitatea sa

exceptională, de viitorul poet ce avea sa deschidă cale literaturii romane pentru veacurile viitoare. Născut la 1850, Mihai Eminescu avea în jurul său deasemenea

pleiada multor oameni de seama ai culturii românești. Astfel amintim pe Ion Creangă, I.L.Caragiale, B.Stefănescu-Delavrancea, Titu Maiorescu, Al.Vlahuță, Miron Pompiliu, Iosif Vulcan, Ioan Slavici, G.Cosbuc, G.Ibraileanu, Ilarie Chendi, s.a.m.d.

     Semnalul istoric, aducerea față în față a celor doi mari poeți și scriitori, Alecsandri și Eminescu, și a disputelor locului operelor lor în ierarhia valorilor deci, se pare că îl da Titu Maiorescu atunci in 1886, cand in “Convorbiri Literare” publica articolul, “Poeți și critici” în care spunea: “În fruntea noii mișcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generatia trecută, poetul Doinelor și

Lăcrimioarelor, culegătorul cântecelor populare păruse  ași fi terminat chemarea literară. Și nici atenția publicului nu mai era îndreptată spre poezie, o agitare stearpă

preocupa toate spiritele. Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele ce o

petrecuse în izolare la Mircești, și iernei mult mai grele ce o petrecea izolat in literatura țării sale, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor”.

   Maiorescu spune iar imediat în același discurs: “Alecsandri ne-a înavuțit poezia cu

“Ostașii noștri” si cu drame, îndeosebi “Fântâna Blanduziei”; Eminescu a adus lirica

română la o culme de perfecțiune…” iar in continuare Maiorescu citeaza un sir lung de poeți și scriitori, la finele căruia apreciază a fi “o întreagă mișcare ce dă ultimului

deceniu un aspect cu totul deosebit și îmbucurător”.

      Din acest moment grupările de opinii își încep cursul. Al.Vlahuță și B.Ștef.Delavrancea, buni prieteni a lui Eminescu, nu sunt de accord cu verdictul

maiorescian, și ca atare, se manifestau public și deschis. Vlahuță organizează la

Ateneul Român, conferințe în care demonstra superioritatea poeziilor lui Eminescu,

față de dulcegăriile lui Alecsandri. Ministrul Culturii se enervează, astfel polemicile se țin lanț, trecute mai ales prin filele publicațiilor vremii și a cenaclurilor literare.

    De remarcat este însă faptul că atât Alecsandri cât și Eminescu, nu au dat semne de

pizmuire reciprocă, dimpotrivă, Alecsandri spunea în versurile sale:

          “E unul care cântă mai dulce decât mine?

          Cu-atât mai bine țării, și lui cu-atât mai bine,

          Apuce înainte s-ajungă cât mai sus,

          La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus”.

La fel Eminescu aprecia:

         “Ș-acel rege al poeziei, vecinic tânăr și ferice,

          Ce din frunză îți doinește, ce cu fluierul îți zice,

          Ce cu basmul povestește – veselul Alecsandri”.

Recunoaștem din aceste versuri, cele mai luminoase caractere ce înobilau mintea și cugetul

celor doi stâlpi ai literaturii noastre românești. Deci nu vreau să intervin cu subiectivismele

mele, ci în continuare să observăm opiniile  celor avizați în ale evaluării unor opere literare,

celor luminați în a desluși în critica lor  acele subtilităti de interes social, educational, istoric, politic, economic, etc. spre care înclina viziunea poetica la cârma căreia se afla creatorul

Mihai Eminescu.

      Deci să ascultăm opinia celor ce aveau să vină!

Iată-l pe Tudor Arghezi: “Într-un fel, Eminescu  e sfântul preacurat al ghiersului românesc.

Din tumultul dramatic al vieții lui s-a ales un Crucificat. Din pietatea noastra depășită,

dimensiunile lui trec peste noi, sus și peste văzduhuri”.

     Se înșiruiesc apoi sufletele mari ale literaturii, răsărind ca stelele: Lucian Blaga, Octavian Goga, Ion Barbu, Tudor Vianu, George Calinescu, Mihail Sadoveanu, s.a.m.d.

    Acești maieștrii ai  poeziei și al scrisului românesc au  analizat/criticat  îndeajuns opera lui

Alecsandri, au analizat/criticat îndeajuns demersurile ministrului Instructiunii, Titu Maiorescu,  au dezvelit și înlăturat din noianul creațiilor literare ceea ce putrezise, dar pe

Eminescu l-au aflat întotdeauna curat, drept ca un sfânt și suferind ca un Hristos în credința

sa.

     Opera lui Eminescu este tot ceea ce ne dorim: speranță, fericire, lupta, idealul, trecut-prezent-viitor, credința,  e însăși geniul  national al Românilor!

    Acestea să preocupe generațiile tinere viitoare, și nu prea mult și mai ales de oricine

necontenit de: ”cum a murit Eminescu, cum a murit Mihai Viteazul sau Mihail Sadoveanu!”.

    Învățămintele pe care ei ni le-au lăsat trebuie să primeze,  apoi epilogul vieții lor. Spiritualitatea românească de azi, se pare că are atâta nevoie în orientare de gândirea eminesciană, asemănător cu ceea ce lumea caută în învățăturile sfinților.

Limba și ființa neamului nostru, ca și al altor neamuri, sunt creații divine, pasibile deci

metafizicii, iar în lupta de continuitate existențială, Eminescu dă poeziei sale virtutea unor

forme de lupte,  gazetă a realităților zilei, el pune în poezie propria sa viață, de aceea  el credea în poezia sa.

    Azi când un sistem filosofic comunist dovedit utopic, se disloca din sistema filosofiilor

internaționale curente, cultura româneasca pare a sta arcuită pe doua maluri, se tulbura

parcă și ordinea firească în gândire, asta ca efect al decepției suferite, cum zic, în urma unui

system social utopic. Oricum, în asemenea situații istorice anarhia crește, iar literaturile preiau

starea de fapt, mediocritățile și nedăruiții în ale artei, cu interese ce murdaresc caracterele dau buzna cu  scrierile lor.  Pericolul certurilor aiurea se extinde punând în situații dificile adevaratele conștiinte și talente capabile a desluși prin norii și noianul evenimentelor.

                 Avem nevoie de o gazeta eminesciana? Avem cu siguranță!

     Acum răstorn tablorul vremurilor, și, iată ne aflăm scăpați de pecinginea ideologiilor utopice comuniste străine noua românilor. Ne apucăm  oare să distrugem totul? A zidit cineva

ceva aici în care să nu stea truda și munca, banul si sângele romanesc?   La Eminescu se derula  cu limpezime imaginația realității  și viitorului nației sale!

De ce il căutăm azi cu atâta însuflețire? Oricum, nu pentru al adora ca pe un zeu mitic, ci

pentru că a avut, a simțit și a înțeles acel sentiment al propășirii neamului său românesc,

al căutării de adevăr și dreptate, veșnic ascunse în veșnicele strâmbări de realități istorice.

   Iata deci de ce Eminescu e mare, geniu, universal,  national. Spiritualitatea românească

de azi, de pretutindeni, renaște din greul istoriei trecute și se îndrepată spre lumina

unui viitor eminescian. Și daca a fost Eminescu poet, filosof, patriot, istoric, politician, gazetar, economist, liric ,  așa vor fi și cei ce azi se adună azi spre ai sărbători memoria și opera”.

 Ioan Miclău-Gepianu

 2021

 Australia

No comments

Lasă un răspuns

Ce parere aveti de noul website valcea-turism.ro?

View Results

Loading ... Loading ...

Date de contact