Menu

Veronica BALAJ – CENTRU SPIRITUAL VĂRATIC – LEGĂMÂNT DE IUBIRE ŞI DĂINUIRE

Veronica BALAJ - CENTRU SPIRITUAL VĂRATIC - LEGĂMÂNT DE IUBIRE ŞI DĂINUIRE

Veronica BALAJ

CENTRU SPIRITUAL VĂRATIC – LEGĂMÂNT DE IUBIRE ŞI DĂINUIRE

Arareori ne  este  dat să auzim în vremea noastră despre ctitorii. Şi încă din perimetrul culturii. Şi  mai ales, realizate din… iubire. Termenii par anacronici. Coborâţi de undeva din vechile scrieri, când persoane importante se preocupau de moştenirea culturală, de  ideea  slujirii neamului, chestiuni care nu cadrează cu  superficialitatea noastră care se întinde tot mai mult ca o iarbă rea peste spiritual nostru grăbit să aflăm câte şi mai câte ca mai apoi să le uităm cu repeziciune. Emblema cotidianului nostru este graba, nu dăinuirea. Şi totuşi, excepţii există. Acestea fac loc unor gesturi aproape de neimaginat.

Am văzut şi citit despre inaugurarea în 29 iulie, anul de graţie 2017, a  Centrulului  Cultural Spiritual Văratic, ridicat din…iubire. Nu vă  miraţi, chiar este vorba de încrederea că, fără să iubeşti profund, nu poţi dărui, nu poţi atinge permanenţa. Aceasta este şi convingerea celor care au pornit la drum împreună pentru realizarea lăcaşului de cultură. Financiar nu poţi să faci totul pe lumea asta, dacă nu ai alături viziunea şi talentul unui om care dă viaţă visului tău. Mărturiile  sunt prezente în excelentul interviu realizat cu dl Dianu Sfrijan, donatorul sumei necesare construcţiei, de către omul de cultură, psiholog de meserie, poetă şi iubitoare de  cărţi, Emilia Ţuţuianu, directoarea Editurii Muşatinia şi redactorul revistei Melidonium: Până dincolo de Timp, Cuvânt şi Legământ, se intitulează sugestiv convorbirea.

Titlul  sintetizează de fapt  ceea ce s-a realizat la Văratic.

Din iubire, în memoria soţiei sale, Sheila Margaret Richardson, domnul Dianu Sfrijan, născut în România, cu tatăl originar din Şoimăreştii Neamţului, s-a întors acasă pentru a dărui suma necesară unei ctitorii culturale, Centrul Cultural  Spiritual Văratic. Faptele sunt reale dar, ne-am putea imagina şi un subiect de roman despre forţa iubirii, despre neuitare şi extinderea sentimentului cu cea mai înaltă energie, spre dăinuire şi dăruire.

Pentru împlinirea visului însă, mai trebuiau multe trepte urcate.

Mai era nevoie de  persoane care să se implice în tot ce poate însuma  o construcţie. Primul pas, obţinerea terenului. Aşa a fost să fie, ca  prima semnătură a viitorului act  de construcţie, să  fie realizat tot cu o donaţie, cu un accept al ideii de legământ cultural  durabil în timp.  La acest punct rămâne înscris numele Mânăstirii Văratic, construită pe terenul provenit dintr-o altă donaţie, făcută de Safta Brâncoveanu iar acum, prin implicarea Maicii Stareţe Iosefina şi  desigur cu aceeaşi smerită încredere în binele spiritual, au consimţit şi forurile bisericeşti din zonă, ca în imediata apropiere a mânăstirii să fie ridicat acest Centru Cultural Spiritual. Urma  proiectul care trebuia să respecte o tradiţie arhitecturală a locului, apoi,  aprobări, materiale de construcţii adecvate imaginii şi scopului  edificiului. Licitaţiile cu firmele de construcţii, bani şi iarăşi bani, însă nu pentru inimoasa iniţiatoare de proiect, doamna Emilia Ţuţuianu care s-a implicat în numele unei idei de permanenţă culturală. Să nu includem aşadar,  în toate cele enumerate şi în  alte  nenumite etape necesare finalizării, să nu ne gândim, că s-a pus problema unei remunerări. Pare total neconform cu epoca noastră. Suntem în situaţia  să acceptăm, cu mirare şi înclinare respectuoasă că, nu e deloc puţin lucru şi la îndemâna oricui a ctitori un spaţiu elegant, util pentru generaţii întregi care vor voi să se bucure de un act cultural. În numele culturii şi al dăinuirii făcând un efort incalculabil, pe gratis, nu e de ici-colea. Mai ales astăzi când auzim în stânga şi-n dreapta doar de… căpătuială. Să nu-ţi pui problema timpului şi efortului!?. Ei, bine, da. Doar cu dăruire şi aş spune, respect pentru emblema numită cultură. Centrul în discuţie este  înscris deja în patrimoniul nostru cultural în care s-a implicat Emilia Ţuţuianu care, poate,  nici n-a bănuit la început prin câte faze va trebui să treacă şi mai ales, neapărat, să le ducă la bun sfârşit. De la cerdacul sculptat în lemn şi care aduce aminte de  stilul tradiţional din zonă, totul inspirat după  desenele păstrate la Biblioteca Academiei Române, până la   culoarea gresiei sau a mobilierului, vă imaginaţi câte consultări, convorbiri  cu specialişti şi câtă strădanie a fost necesară? Fiecare detaliu şi colţişor al edificiului trebuia gândit şi pus în valoare fiecare spaţiu a fost adecvat gândit pentru o bună funcţionalitate. Tâmplăria, mobilierul, interioarele şi emblema instituţiei, care ne aminteşte parcă de pergamentele moldoveneşti, au fost analizate şi coordonate cu multă responsabilitate de omul din spatele investitorului.

Dar să intrăm în lăcaşul tocmai inaugurat!.

Imaginea construcţiei aduce a stampă renovată, transpusă din altă perioadă istorică. Albul zidurilor, lemnăria meşteşugită cu iscusinţă artistică, de factură rustică. Aerul  pe care îl emană clădirea, te îmbie să vezi cum poţi păşi prin cumpăna unor vremi. Desluşirea înţelesurilor vine pe parcurs, cârcotaşii nu prea ar avea spor la cuvânt.

Aşadar, la subsol, este foarte inspirată opţiunea de-a face un mic muzeu cu obiecte de-ale primului ctitor, adică Safta Brâncoveanu, din familia boierilor Balş, căsătorită în 1793 cu ultimul urmaş al Brâncovenilor, Grigore Brâncoveanu. Ea a donat cum spuneam, pământul de sub actuala Mânăstire Văratic. Putem admira, la subsolul clădirii, în salonul etnografic, un frumos portret al Saftei, de la moartea căreia, chiar anul acesta se împlinesc 160 de ani. O broderie cu fir de aur care i-a aparţinut tot ei, o ladă de zestre, pianina la care cânta  în orele serii… (toată lauda că s-au găsit aceste mărturii), alcătuiesc un prim decor muzeal.

„Salonul literar”, de la parter, o încăpere mare, luminoasă, cu această denumire ne duce  nostalgic prin memoria afectivă, spre saloanele literare deschise de  Elenei Văcărescu în vremea pariziană. Aici, Emilia Ţuţuianu a avut sprijinul renumitului colecţionar din Iaşi, Dumitru Grumăzescu, care a donat Centrului cărţi de valoare, îndeosebi cu scrieri ale marelui Eminescu, care ar merita  gândul de admiraţie al  oricărui vizitator.

Un  ademenitor  parfum de epocă, numai dacă te gândeşti ce nume importante ale culturii noastre au păşit prin aceste locuri binecuvântate şi numesc doar câteva: Mihai Eminescu, Mihail  Sadoveanu, iar mai târziu, Profira Sadoveanu cu prietena sa, Ştefania Velisar Teodoreanu care şi-a scris aici, romanul Ursitul, Calistrat Hogaş, Garabet Ibrăileanu, Veronica Micle, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Constantin Ciopraga…Toate aceste comori au fost descoperite în parte în biblioteca mănăstirii, păstrate cu sfinţenie de bunele măicuţe, iar altele au fost achiziţionate de poeta Emilia Ţuţuianu din anticariate.

Dar cărţile rare expuse aici?

Enumăr doar câteva:

Poesii, de Mihai Eminescu, pref. Titus Maiorescu, 1883 – ed. princeps;

Proză şi versuri, 1890 – ed. de Vasile Morţun;  Carmen Sylva – creatoarea contemporană cu Mihai Eminescu; Poezii, Veronica Micle – primul vol. 1909, Iaşi, prefaţată de I. Mugur; Epistimia Naşu, Istoria mănăstirii Văratic, 1863; Ion Bulat, Istoria mănăstirii Văratic, 1931; Zenaida Racliş, Istoria mănăstirii Văratic, 1932; Gavril Muzicescu, Rânduiala Vecerniei, 1833, cu binecuvântarea Episcopului Melchisedec, etc.

Irezistibilă atracţie şi care stau ca măsură de cumpătare între graniţe de vremi. Au o aură de  lumină, care ni se împrumută  şi nouă, trecătorilor prin acest spaţiu.

Printre exponatele cu farmec vetust, de neuitat, sunt obiectele din vremea Veronicăi Micle şi a lui Eminescu. Altă rotaţie în timp.

Am lăsat, ca într-un urcuş, mai la urmă, referirile despre Veronica Micle care şi-a legat  odihna pământească de plecarea în veşnicii, tocmai în acest loc .

Centrul Cultural Spiritual Văratic, va putea organiza diferite întâlniri culturale, lansări de carte, invitaţi renumiţi pentru conferinţe, zile omagiale – sunt în proiect  Zilele Veronica Micle.

Este aici, atâta eleganţă  spirituală venită dinspre datini culturale emblematice, încât ai impresia de ocrotire a trecutului, poposit aici galant şi grav. Precum permanenţa însăşi.

Alături de alţi colegi, scriitori şi artişti îmi propun să donez Centrului câteva volume şi să contribui la îmbogăţirea bibliotecii Mihai Eminescu, situată la mansarda clădirii. De noi depinde să contribuim cu ceva la ceea ce alţii au gândit şi ridicat, prin sacrificiu şi jertfă.

Un însemn pentru patrimonial nostru cultural: ,,Orice act de cultură se face cu sacrificii. Este ca o rugăciune când e făcută cu suflet şi căldură” ne mărturiseşte  Emilia Ţuţuianu iar ctitorul ne atenţionează: „La un moment dat am fost tentat să renunţ… Doar optimismul tău, Emilia, m-a încurajat să nu o fac. Sunt români care fac de ruşine acest popor, sunt oameni care nu fac decât să fure, să înşele, să mintă. îi deplâng sincer. Am dorit să fac ceva pentru românii de acasă, pentru poporul meu… dar m-am lovit de lăcomia, minciuna si duplicitatea unora. A mers atât de greu această lucrare încât am simţit de multe ori că mă prăbuşesc si că nu voi mai putea să o văd terminată. Cu atât mai mult pentru tine, care zi şi noapte ai gândit şi pregătit orice amănunt, ştiu prin ce ai trecut, nu am cuvinte să descriu tot zbuciumul nostru pentru a lăsa acest DAR celor care vor veni după noi”.

Un lăcaş cultural care are la temelie un legământ de iubire. O ctitorie cât o poveste de iubire pentru spiritualitatea moştenită căreia, obligatoriu ar fi să-i dam o prelungire în timp. Dacă nu avem alte forţe, măcar cele ale respectului şi iubirii. Centrul Cultural Spiritual Văratic  este deja un liant onorabil şi onorant  între vremi şi întâmplări culturale.

––––––––––-

Veronica BALAJ

Timişoara, august 2017

 

 

No comments

Lasă un răspuns

Ce parere aveti de noul website valcea-turism.ro?

View Results

Loading ... Loading ...